Despre o suita de – cum sa le spun – manifestari culturale, patru la numar, toate de top, toate prilejuite de aparitia unei carti si reunite sub cupola unui proiect, Legende vii, finantat de primaria Timisoarei. Cartea se cheama Povestea zilelor noastre, a aparut la editura ICR, are peste 400 de pagini si e scrisa de fapt de 13 autori, desi pe coperta apare un singur nume: Adriana Circu.
Ca sa ii intrebe pe cei 12 “ce mai faci?”, Adriana a plecat din Heidelbergul ei si a strabatut lumea in lung si-n lat: de la Singapore la Paris, de la Amsterdam la New York, din Ungaria in Spania sau Elvetia si, mai aproape de ea, in Germania. Numele unora sint cunoscute tuturor, ale altora le spun ceva doar impatimitilor de jazz, film, sculptura, teatru, arhitectura. Iata-i, in ordinea intrarii in scena: Eugen Gondi, Valeriu Sepi, Tuchi Dobrozemsky, Victor Circu, Catalin Dorian Florescu, Walter Roth, Nicolae Covaci, Doru Covrig, Razvan Georgescu, Coriolan Babeti, Anda Andrei, Ingeborg Meyer. Ii leaga pe toti in primul rind o prietenie cu Adriana, dar si faptul ca, intr-un fel sau altul, vietile le-au trecut decisiv prin Timisoara. Desi ii stiu pe cei mai multi dintre ei, le-am citit povestile uluita, fara sa pot lasa cartea din miini, ca pe un roman impunator, facut din niste romane mai mici. Vietile fiecaruia in parte sint senzationale in sine, dar si pentru ca au ceva ce le leaga in subteran de noi toti si care e istoria, zic vorbe mari, a unui loc, a unor vremuri. Adica, asa cum scrie pe coperta: Povestea zilelor noastre.
La fel de senzational e si ce s-a intimplat live intr-o cafenea frumoasa si selecta, intr-o galerie, in fata galeriei, pe strada, in subsolul Muzeului de Arta. Au fost acolo, inconjurati de zeci de oameni, o parte din autorii cartii, fiii ratacitori si risipitori intorsi acasa, cum le place chiar lor sa-si spuna. Au vorbit unii cu altii, dar mai ales cu noi, cei din public, au cintat jazz, au expus tablouri, au proiectat filme, au facut performance-uri si iar au vorbit, dupa atitia ani, de parca s-ar fi spart toate conductele cu amintiri si cuvinte, de parca n-ar mai fi fost timp. Cum a zis si pictorul Sepi de la Phoenix, in hitrosenia lui, venit taman din Singapore: “Mai, parc-as fi deja impaiat, asa ma simt cu legendele astea vii. Parca as da raportul final. Cind uite ce frumos zic eu in carte ca Singapore e de fapt o Timisoara mai mare, cu toate neamurile ei, cu bisericile, gindurile si culorile ei si ca abia acolo mi-am dat seama ca Dunarea nu se termina in Delta, iar al patrulea brat al sau trece prin mine si se varsa in Mekong”.