A fost sau n-a fost? era insa mai serios de atit, dar felul in care teoria centru-periferie si interpretarea semantica erau topite intr-un aluat ludic ce lua forma ecranului de televizor se dovedea o “reteta” foarte eficienta pentru a prinde si acasa (nu doar in deplasare). Dar Porumboiu (care e, poate, cineastul tinar care creste cel mai vizibil de la un film la altul, scurt sau lung) isi e fidel in primul rind siesi si propriilor cautari. Nu vreau sa ma gindesc cum va fi catalogat Politist, adjectiv de spectatori care considera, de pilda, Seven Pounds un film remarcabil. Se va spune, desigur, de catre cei crescuti cu reteta filmului comercial/american in carne ca filmul e lung, plicticos, prost filmat, ca actorii sint banali si ca nu se intimpla nimic pe ecran.
Un film despre limbaj si semantica
Sper totusi ca o buna parte din publicul romanesc sa aiba rabdare cu cadrele lungi ale filajului politistului interpretat de Dragos Bucur si sa-si dea seama ca structura economicoasa pe care a preferat-o Porumboiu spune mai mult chiar si decit vrea sa spuna. Filmul este un fals policier pentru ca arata ca se poate face film politist si in afara structurii clasice, dar in litera legii (pe care o regasim la un moment dat, intr-o definitie din DEX). Este de asemenea, s-a spus, un film despre limbaj si despre semantica. La cit de fin pune Porumboiu in discutie sensul cuvintelor, nu doar al unor concepte precum tradare, constiinta, dar si sensul (si rostul) figurilor de stil, demersul lui “te lucreaza” pentru ca te trezesti interogindu-te asupra sensului cutarui cuvint inainte de a-l folosi. De fapt, nu cu Academia Romana are filmul ceva, si aici dam in niste chestiuni care sint probabil mai vizibile pentru cei care nu au trait experienta totalitara. Acestora le vine mai greu sa inteleaga “revolta” perfect justificata impotriva autoritatii Academiei Romane care decide forma corecta a cuvintelor, dar carora le sare in ochi acest lucru. “De cind nici un se scrie intr-un cuvint?”, intreaba Cristi, politistul. “De acum doi ani”, ii raspunde sotia lui care e profesoara de romana. Suna comic, dar nu stim si noi cum e? Am auzit de atitea ori fraze de genul: “Cine e Academia Romana sa-mi spuna mie cum sa scriu corect?”.
Cu amanunte de genul celui de mai sus, cu explicatiile profesorale ale sotiei (care inabusa parca simpla empatie omeneasca, desi relatia celor doi soti pare totusi solida), cu versurile pieselor de odinioara de pe coloana sonora care suna atit de retro si atit de autoreferential, filmul parca se mesteca singur cu propriii sai dinti.
(Probabil ca fiecare critic s-a confruntat, scriindu-si cronica, cu obstacolul psihologic al senzatiei cuvintelor care si-au tocit sensul, devenind nesigure si imprecise.) De fapt, dupa ce vezi filmul, intelegi mult mai usor de ce Corneliu Porumboiu e zgircit cu cuvintele in viata de zi cu zi. Poate nu pentru ca nu le ia in serios, ci pentru ca stie cita forta pot avea. Pe ecran el se misca permanent intre cuvintul scris si cuvintul reprezentat, iar felul in care alege sa inchida filmul nu e doar momentul infringerii politistului, dar si cel al victoriei cineastului. Politistul deseneaza si spune toate detaliile flagrantului cu siguranta unui cineast care pregateste filmarea de a doua zi.
Politist, adjectiv. Scenariul si regia: Corneliu Porumboiu.
Imaginea: Marius Panduru. Montajul: Roxana Szel.
Cu: Dragos Bucur, Vlad Ivanov,
Ion Stoica, Irina Saulescu,
Marian Ghenea