Emil Brumaru: Printr-o asociatie de amintiri, ciinele, din care se vad doar ochii nefiresc de tristi printre scindurile late, intr-o fotografie excelenta ca intotdeauna, mi-a adus in minte o nuvela de Bulgakov, Inima de ciine, dramatizata... si jucata la Nationalul din Iasi... Si mi-am dat seama ca, vai! ciinele cu laba frinta, din casa scarilor, a disparut, dupa ce zacuse toate sarbatorile acolo... Alaltaieri inca mai era... si da vesel din coada, ne imprieteniseram, ii vorbeam, il mingiiam pe cap, sta cuminte in fund, nu culcat, cu urechile ciulite, semn ca se simtea mai bine...
V.D.N.: A disparut?… Poate ca, vesel si cu chef de viata, a pornit la cutreierat. Sa speram! Stiu de piesa in care joaca Marius Manole, am citit, dar din pacate nu am avut sansa sa o vad. Ciinele din fotografie este al sorei mele, e salvat de pe strada, de cind era mic. Acum e un vitel… Poza e facuta cind incarcam bagajele in masina, plecam la drum lung. Se auzea si un scincet.
E.B.: Da, “cutreieratul” ar fi o varianta vesela… Oricum, se intremase, chiar daca a fost dat afara… Prin Iasi, citeodata, linga Piata Unirii, vezi ciini de astia mari, flocosi, dulai zdraveni, latiti pe asfalt, cite doi, parca drogati, pe la intrarea magazinelor, mai ales cele cu mezeluri… Se scoala blinzi cind iesi si-ti baga botul in buzunar, amusinind… Deseori, pur si simplu, blocheza usa si trebuie sa pasesti peste ei… Nimeni nu-i cearta, nu-i alunga, chiar si in situatii mai echivoce, ci-i privesc cu interes, aproape cu invidie…
V.D.N.: Ce oras cu oameni buni!… Si ce gaseste un dulau in buzunar? Konrad Lorenz scrie minunat despre comportamentul animalelor, despre atasament, dependenta lor de iubire. Pasarile, de exemplu, iubesc prima fiinta pe care deschid ochii. O urmeaza oriunde. Un vrabioi, scrie Lorenz, isi facuse un fel de cuib in buzunarul stapinului-parinte. Il iubea atit de mult, incit incerca, zburind si tragind caraghios cu ciocul lui mititel, sa il bage pe om in propriul sau buzunar!
E.B.: Dulaii vor, de fapt, mincare. Dar ajung la buzunare, baga chiar botul, si acolo nu ai decit vreo hirtie, o factura, banii marunti. Mie imi plac cei care blocheaza usile, santajeaza cumva oamenii. La inceput, mi-era frica sa nu ma muste. Sint inofensivi, ii misti cu piciorul, moale, sa nu-i doara… chiar daca ii dai la o parte cu mina, nu se opun. Au rabdare. Dar uneori te uimesc, parca morti, cu picioarele intinse halandala, in mijlocul Pietei Unirii, ca paralizati… De multe ori am crezut ca-s otraviti de municipalitate… Erau doar nesimtit de lenesi, obositi de zvircolelile nocturne… indiferenti la bazaconiile noastre… E curios cum ciinii, atit de “umani”, de sufletisti, se expun in nazdravanii de-o libertate divina… Sa fie un soi de molipsire, de “microb” luat tot de la “rasa umana”!?
V.D.N.: Unii, cocheti, stau picior peste picior. De fapt, poate ca noi sintem cei care ii copiem pe ei! Aveam la redactie, demult, o catelusa salvata din strada, Heidi. O tineam sub birou, pitita de colegii care nu o agreau; era cam rea cu unii. Ma dadea de gol uneori in mijlocul sedintei: incepea sa sforaie! Alteori, facea ca bunica dumneavoastra din poveste! Iar cind era treaza, pornea la vinatoare prin piata din apropiere – fura de pe tarabe si ne aducea “marfa”. Intelegea, pesemne, ca sintem un fel de ocnasi in demisolul acela afumat, de unde doar ea putea oricind iesi, hoinarind cu orele. Si se revansa asa, facind “cumparaturi” clandestine pentru noi.