Si tavalindu-ma zac pe gunoi si pe iarba din curte.
Numai acum am luat din bucate putin si gitlejul
Mi-a racorit bautura,-nainte nimic nu gustasem. “
Iliada
Daca boala transforma parintele in copil, iar copilul in parinte, daca te sileste sa te apleci asupra mamei asa cum o facea ea, pe vremea cind gestul ei avea, in plan simbolic, pentru tine, gustul hranitor al laptelui... cui ii dedici doliul?
Mai bine zis, dedici doliul? Sau adevarata tristete (termen pe care Barthes il prefera “doliului” psihanalitic) isi ajunge siesi? E cumva o stare profund egoista? Lasind deoparte semnificatia cultului funerar, importanta ei fundamental antropologica, de ce posteste, de ce se mortifica Priam?
“Cit vrei sa tie jelania si-ngropaciunea lui Hector,/pentru ca eu sa stau si sa-mpiedic ostirea? “ Cit timp vei suspenda activitatea, cit timp te vei retrage din conditia umana?
Daca jalea lui Priam trebuie sa imbrace formele spectaculoase ale ritualului, ale arderii pe rug (9 zile de jale, urmate de incinerare), adica vorbim despre tristete angrenata de forta centrifuga, jurnalul de doliu al lui Barthes presupune interiorizare extrema. Simpla rostire a durerii diminueaza importanta reala a semnificatului. Ca sa nu mai vorbim (cit de potrivit suna aceasta simpla banalitate stilistica: “sa nu mai vorbim”) despre aspectul monden al doliului: “Adunare mult prea numeroasa. Frivolitate in crestere, inevitabila. Ma gindesc la ea, care este alaturi. Totul se prabuseste. Anume aici se afla inceputul solemn al marelui, indelungatului doliu. Pentru prima oara in ultimele doua zile, ideea acceptabila a propriei mele morti”.
Trimitere la Proust
Acuitatea observatiei, anamneza, amintirea mamei muribunde care-i plinge de mila fiului, pentru ca… nu sta bine. Si, in clipele in care zona tristetii poate fi “depasita”, aparitiile onirice. Trimiterea la Proust, doliul de dupa moartea bunicii, un doliu prelungit, reactivat de alte “aparitii” care aparent tin de frivolitatea vietii. Dezamagirea in dragoste, gelozia extrema, descoperirea faptului ca Albertine insala cu femei, toate astea stirnesc mila mamei, o fac sa abandoneze raceala pe care o afisa (in scop educativ, aici de vazut valentele “spartane” ale refuzului de a saruta copilul care o asteapta in camera, pentru a nu-i accentua nervozitatea) si sa-i mingiie mina, exact asa cum o facea cu propria mama aflata pe patul de moarte. Apoi, moartea Albertinei, disponibilitatea de a-i ierta totul, si… aparitia bunicii in vis. Dar, nu, mai intii un alt punct de confluenta, daca nu chiar o suprapunere: “Ciudat, vocea ei, pe care o cunosc atit de bine, despre care se spune ca ar fi insusi grauntele amintirii («scumpa inflexiune…»), n-o mai aud. Ca o surzenie localizata… “ (Barthes, 29 octombrie, la patru zile de la moartea mamei: disparitia mamei, amnezie? Anulare a fiintei insumate in memorie?). “Am fost, in zilele acelea, atit de incapabil sa-mi amintesc chipul Albertinei, incit aproape as fi putut crede ca nu o iubesc, asa cum mama, in momentele de disperare cind nu era in stare sa-si aminteasca chipul bunicii mele (afara de o singura data, in imprejurarea neasteptata a unui vis pe care a pus atita pret incit, cu toate ca dormea, si-a dat toata osteneala, luptind din rasputeri sa-l prelungeasca), ar fi putut sa se invinovateasca, si o facea intr-adevar, ca nu-si regreta mama a carei moarte ii scurta zilele, insa ale carei trasaturi i se stergeau din memorie. “ (Proust, in Fugara – e un pas “inainte”? Aparitiile bunicii sint mute, pierderea grauntelui amintirii e urmat de stergerea totala a memoriei. Disparitia chipului e pasul hotaritor spre propria moarte. Vezi si la Barthes, p. 18: “Pentru prima oara in ultimele doua zile, ideea acceptabila a propriei mele morti”.)
Fise de tristete
Ceea ce la Proust e diluare (ce numeste Barthes graunte al memoriei e substanta de consistenta aparte, plutind in oceanul memoriei de grad 0, e nevoie de un agent obiectiv – madlena, o dala de piatra desprinsa, pentru a sparge aceasta bula de apa dulce care navigheaza in apa sarata), la Barthes e esentializat (aspectul jurnalului: citeva rinduri, scrise pe coala A4, taiata in 4, format clasic de fisa. Fisa de doliu?)
4 noiembrie: “In noaptea aceasta, pentru prima oara, am visat-o. Statea culcata, dar citusi de putin bolnava, in camasa ei de noapte trandafirie de la Uniprix”. Primul si cel mai putin “complicat” vis. Visul care neaga realitatea, consistenta memoriei profunde e intacta, poate te-a parasit vocea ei, un prim pas, insa legatura intima e solida, fiinta neaga din rasputeri faptul ca a inceput dezagregarea. Revenim la Proust, dupa moartea Albertinei, iata diferenta de consistenta a celor doua ectoplasme: “Alte dati, Albertine se afla in visul meu si voia din nou sa ma paraseasca, fara ca hotarirea ei sa izbuteasca sa ma emotioneze. Caci o raza de avertizare putuse sa mi se strecoare in memorie in obscuritatea somnului, iar ceea ce, salasluind in Albertine, rapea actelor ei viitoare, plecarii pe care mi-o aducea la cunostinta, orice insemnatate, era ideea ca ea murise. Insa adesea, si chiar mai clar, amintirea ca Albertine murise se imbina, fara sa spulbere, cu senzatia ca ea traieste. Stateam de vorba cu ea si, in timp ce vorbeam, bunica mea se plimba de colo-colo prin fundul camerei. O parte din barbie i se farimase, ca la o statuie de marmura roasa de timp, dar nu gaseam nimic extraordinar in asta”.
Moartea recenta devine fragila in fata memoriei profunde, poate fi negata, e supusa unei “asupriri” (asuprire a realitatii, ce altceva e suprarealismul?). Moartea indepartata, a bunicii, a patruns si in vis. Ca o statuie de marmura roasa de timp, vedeti De Chirico? Apoi contrapunctul: se plimba de colo-colo…
Contrapunct al durerii: la Barthes, respingerea oricarei forme “mondene” de doliu, interiorizare si esentializare. Durere continua, acuta (“durere in placi”), intermitente sint inselatoare, o vorba, un obiect, o adiere de vint, prima ninsoare sint ace care ating nervul tristetii. Proust: analiza continua, desfasurata, fugi de-a lungul multiplelor dureri si placeri, reveniri. Barthes: doliul e perioada de eclozare a citorva carti fundamentale: “Neutrul”, conferinta “Ani de-a rindul m-am culcat devreme”, Camera luminoasa. Toate ideile care stau la baza acestor carti pleaca din acest jurnal de doliu, din fisele de tristete.
Am folosit volumul Fugara, din editia Proust de la Editura Corint,
traducere si note de Eugenia si Radu Cioculescu.
Roland Barthes, Jurnal de doliu,
traducere din limba franceza de Em. Galaicu-Paun,
colectia “Biblioteca deschisa”, Editura Cartier, 2009