Doua mii de euro – hai trei – i-as fi dat poate lui Salvador Dali. Cinci mii lui Michelangelo. Dar noi, repet, nu doream vreo Ispitire a Sfintului Anton pe peretele din spatele canapelei si nici tavanul pictat precum cel din Capela Sixtina. Si nici nu era vorba de bani, ci de principiu. Cum sa dai doua mii de euro unui tip care invirte bidineaua si mistria timp de doua saptamini? Mi-am manifestat indignarea in dreapta-stinga, printre prieteni, si-am primit cu stupoare replici de genul: “Bai, cam atita costa de obicei. Trebuia sa te tocmesti, dar cam asta-i suma”.
Sa ma tocmesc… Adica 70 de milioane pentr-un varuit ar fi ok? Abia atunci m-am indignat cu adevarat. Ori eu, ori ceilalti nu stiu pe ce lume traiesc. Un profesor lucreaza aproape un an pentru banii astia. In orice tara civilizata din lume, poti sa angajezi un ucigas platit cu aceeasi suma. Chiar si un zugrav cu carte de munca la privat nu cred ca ia mai mult de 500 de euro pe luna. De unde nesimtirea asta?! Simplu, mi-am dat seama, asa s-au obisnuit/au fost obisnuiti mesterii in frenezia asta a constructiilor din ultimii ani. S-astepte! E criza, tati! Sint milioane de someri in Romania. Apoi, alte citeva milioane care lucreaza de le sar ochii, in zeci de domenii, doar pe doua-trei sute de euro pe luna.
Pe scurt, chiar eram pe punctul sa dau singur cu var. Din fericire, am gasit un prieten “neprofi” – in sensul ca n-a “studiat” arta varuitului si nu si-a insusit gargara meseriasului roman –, dispus sa ma ajute. Si-s foarte multumit de rezultat. Un “meserias“ nu vad ce-ar fi facut mai grozav. Plus ca ne distram. Plus ca el e multumit cu mai putin de un sfert din banii ceruti de “meserias“. Plus ca, pe bune, chiar nu-i mare filosofie varuitul. Intr-o singura zi am deprins toata maiestria “adevaratilor”.
Data viitoare ma descurc si singur… Aaa, si daca are cineva de varuit un apartament si crede ca munca asta merita doua mii de euro, sa-mi scrie mie si vin si i-l fac la juma de pret. Din principiu.