Si as putea sa continui pe zeci de pagini bilantul lucrurilor care m-au bucurat, de la cele de fond (oamenii isi vad inainte de treburi, cam paralel cu ce se intimpla-n politica), pina la ultimul amanunt.
Cum ar fi, de pilda, faptul ca in satul Viscri, spre deosebire de toate locurile pe unde am trecut prin Ardeal, in locul pubelelor mari de plastic, sint scoase la strada (ca sa le ia masina de gunoi) cosuri din nuiele. Sau ca toata lumea se uita din cinci in cinci minute la ceas, ca si cum ar pleca mereu trenul, ca si cum punctualitatea n-ar fi intins-o in Germania de tot, valuri-valuri, odata cu sasii.
Si ce-i cu asta, ce te hlizesti atita cind e ceva normal, mi-au taiat elanul citiva amici care vad totul in macro. Eu ramin la micro si mai adaug citeva secvente care m-au facut sa chitai de bucurie sau sa amutesc de incintare. Iata doar trei lucruri care mi-au smuls un uau sau un iau sau chiar bai nu se poate: 1) o instalatie portabila din tabla alba, gindita la marea meserie, veche de peste 150 de ani, la care scolerii din satul Mosna-Meschen s-au tot spalat in pauze. Acum zace cuminte in podul bisericii, la muzeu; 2) un suvenir de la Saschiz-Keist: cosuletul din nuiele, ca o cratita cu capac si cu patru despartituri, in care am pus pentru prietena noastra Vulturas patru mici borcane pline, dupa cum urmeaza: cu gem de rubarba, de soc, de merisoare si cu dulceata de nuci verzi. 3) hainele pentru papusi, cu nasturii cit boaba de piper si gulerasele cit unghia, pe care le cos cu migala batrinele din Fraua (Axente Sever)-Frauendorf. Toate se vind intr-o veselie, ca si sosetele si cipilicile de lina, pislarii sau hainele de bebelusi pe care le stricuie femeile prin sate.
Adaug doar doua episoade din seria “fara cuvinte”: 1) intilnirea cu domnul Martin D., pe care il smulgem pur si simplu marti seara din gradina si il rugam sa ne arate biserica; povestea pe care ne-o spune in timp ce ne deschide poarta dupa poarta, cu niste chei uriase, imbracat ca pentru oaspeti, intr-o romana incredibila, despre cum au venit si-au plecat sasii din Seica Mica-Kleinschelken; si despre cit se simte de fericit fiindca la 83 de ani e inca in puteri si tine rinduiala cum a preluat-o si el de la bunici; despre cit de mindru spune “stramosii nostri”, “sasii nostri”, “istoria noastra”, “Ardealul nostru” si despre cum e sa nu mai ai vecinatati, care erau un fel de fratii intre vecinii saritori la toate, ca in documentarele cu amisch-ii din America; dar si despre cum, el unul, tot un fel de “tata de vecinatati”se considera si azi, cind intra in biserica sau cimitir, ca sa vada daca totu-i in ordine. 2) se adauga, a doua zi, alta intilnire, cu un domn mai tinar, cu ochelari si ochi albastri, riguros si pedant, care ne conduce prin curtea bisericii ca o fortareata din Valchid. Zice ca o ingrijeste ca pe ochii din cap, fiindca-i o mare comoara.
Cind ii punem intrebarea (prima) de unde au venit stramosii dumneavoastra, raspunde rapid si hitru ca singurul inaintas de care stie ceva e bunelu’ din Caracal si ca el a ajuns aici acum vreo 30 de ani, din cauza sotiei. Iar la intrebarea nr. 2 si cum v-ati obisnuit la Waldhutten, zice rizind ca acum e ca acasa, mai disciplinat decit un neamt, dar cu slanina tot nu se poate obisnui. Isi face des bors cu verdeturi si-atunci i se pare ca toata lumea-i a lui.