Mi-am dat seama ca amicul avea un cititor de SACD, probabil tot de reparat, fiindca zgircenia lui proverbiala nu-i permitea sa dea banii pe prostii. Intr-adevar, playerul sta desfacut pe masa plina cu tranzistori, condensatori, diode, rezistente, cipuri, cabluri de diferite culori, surubelnite, clesti, pensete, letcon, fludor si nelipsitele sticle de-o jumatate de litru, toate cu eticheta unei cunoscute berarii unde amicul a contactat (mono)mania. (Desi, la drept vorbind, sa asculti jazz si sa bei bere parca sint doua vicii, nu?) Amplificatorul era, ca si playerul, cu matele intinse, capacele lipsa, rotita potentiometrului de volum general inlocuita cu un dop de plastic. Boxele pareau intregi. Doua cutii paralelipipedice, cu fata de pinza neagra, sub care ghiceam cercul difuzoarelor, vreo trei pe fiecare coloana. Fiindca mocneste in mine dorinta de-a poseda un sistem hi-fi cit de cit performant, si stiu ca incintele acustice joaca rolul cel mai important, l-am intrebat pe Gambetta cum pot sa-l conving pe Hidroelectronist sa-mi prepare si mie o pereche de-asta. A mormait ceva ininteligibil, semn ca il deranja subiectul.
Cunosteam opinia superlativa pe care amicul o emite periodic despre Kind of Blue, o inregistrare mai mult decit exceptionala, intr-adevar. (Si cred ca toata lumea stie cite ceva referitor la titlul in chestie, n-o sa repet aici locuri comune despre valoarea, substanta, finetea ori senzatia paradisiaca etc.) Ca opinie personala, n-as putea spune decit ca discul acesta mi se pare zenitul jazzului, amiaza perfecta a unui gen de arta ce-a debutat la inceputul secolului trecut si rezista azi doar prin 2-3% cumparatori statornici. Iar cei 50 de ani de la data sesiunii de imprimari, impliniti recent, in aprilie, pot fi motivul perfect pentru o evocare in the blue mood, cum incerc aici.
Am constatat ca amplificatorul, folosit stereo de Gambetta, era prevazut cu 6 iesiri. Adica era un 5.1 clasic. Putea decoda foarte bine un stream surround, desi amicul nu suporta si nu crede in asa ceva. Ca sa facem un experiment, l-am rugat pe iubitorul de jazz sa ataseze niste difuzoare la bornele dedicate. S-a induplecat. Avea destule incinte in magazie, unele uitate la reparat, altele depasite moral, altele fara membrane, dupa cum le receptase de la clientii sai. Curind, nici nu terminasem a doua sticla de bere, angrenajul dadu semnale acustice indicind functionarea pe toate canalele. Umblaram la setari, si vazuram deodata scena cu cei care intermediasera gratia lui Dumnezeu. La dreapta, saxofonul lui Coltrane; pianul lui Evans alaturi; Miles cu trompeta in centru; apoi Chambers cu basul si Cobb cu tobele sale in stinga. Jazzul aerian se rasfrinse deasupra si inauntrul nostru, iar linistea ce parca se tesea intre sunetele albastrui ne amuti in camera fierbinte, sub dupa-amiaza de august, sarmane fiinte dizolvate inexorabil, si lent, in uitare…