Prima oara te lasi surprins de fiecare cotitura a frazei muzicale, esti atent sa nu pierzi vreun gest semnificativ, a doua oara pricepi niste versuri carora nu le-ai dat niciodata atentie, desi le-ai tot auzit, inchizi ochii si-asculti muzica reverberind intre peretii cutiei tale toracice. Ca in fata oricarei opere de arta, o singura intilnire nu e suficienta. Daca ai privilegiul de-a mai fi invitat inca o data, nu se poate sa refuzi.
Leonard Cohen nu e un cintaret obisnuit. Pina in 1967, an in care a aparut primul lui album, Songs of Leonard Cohen, publicase deja trei volume de poezie si doua romane. Apoi a hotarit sa devina canadianul ratacitor, “caci a trecut vremea cind poetii imbracati in mantii lungi si negre isi recitau poemele asezati pe scarile de marmura” (dupa cum a spus in 1966, cu ocazia primei aparitii televizate in calitate de “cantautor”). Poetii nu mai stau pe scari deci, ci pleaca in turneu, inregistreaza albume (14 in 40 de ani) si educa generatii intregi de muzicieni (numai Hallelujah are 180 de cover-uri). “Jumatate-lup, jumatate-inger”, asa cum il numeste buna lui prietena, Anjelica Huston, Cohen isi pregatea de ceva vreme retragerea de pe scena. Ar trebui, probabil, sa-i multumim lui Kelley Lynch pentru ca i-a facut praf vreo 8 milioane de dolari si l-a obligat sa rataceasca iar, un an sau doi, intr-un turneu nesperat. La Bucuresti a venit cu ambele jumatati ascunse in palaria pe care a coborit-o de-atitea ori in dreptul inimii.
„A scrie cintece nu-i o activitate de prestigiu”
Cohen reuseste intr-un mod uimitor sa scuture cuvintele de patetismul si ridicolul sub care le-au ingropat frazele noastre ipocrite. Daca pronunta “inima”, atunci pricepi exact despre care “inima” cinta, daca spune “singuratate”, atunci intelegi ca stie despre ce vorbeste. Concertele lui sint altfel decit tot ce am vazut in ultimii ani pentru ca, in timpul lor, serenitatea lui Cohen se transfera intr-un mod inexplicabil miilor de oameni care-l asculta inmarmuriti. Ca si cum s-ar fi adunat din intimplare pe acelasi stadion si-ar fi aflat ca sint, culmea, din aceeasi familie. In 2005, Houellebecq scria ca accepta fara rezerva termenul de “tovarasi” cu care Cohen se adreseaza spectatorilor lui (in ultimul turneu a folosit totusi “prieteni”), pentru ca e vorba, ca la Pascal sau Baudelaire, de tovarasi de temnita si de revolta. Revolta la care pornesti ca-n Take This Waltz, in pas de dans, cu zimbetul pe buze, stiind dinainte cum o sa se termine totul.
Intr-un interviu din 1991, Cohen declara ca “a scrie cintece nu-i o activitate de prestigiu. Nu construiesti catedrale, construiesti mici adaposturi”. Asta ofera Cohen la fiecare concert, adaposturi impotriva singuratatii, insule Hydra personale pe care fiecare sa le poata lua acasa dupa cele trei ore de spectacol. Si daca acum n-am mai povestit, ca anul trecut dupa Geneva, despre surorile Webb, despre Sisters of Mercy sau Bob Metzger, e pentru ca, vorba lui Cohen, “nu poti bea in acelasi timp din doua cesti de ceai”. Ceasca de anul asta se-ncheie cu doua versuri din Pennyroyal Tea de la Nirvana: “Give me a Leonard Cohen afterworld/So I can sigh eternally”.
* “Ma inspira multe lucruri. Mai ales filmele, cartile, natura si luna. Luna continua sa ma impresioneze profund, sa ma mire teribil! Faptul ca impartim cu femeile aceeasi viata pe pamint imi provoaca o mirare perpetua. “ (Cohen intr-un interviu acordat lui Christian Fevret in 1988, pentru “Inrockuptibles”)
Cohen in romaneste
