– fragment –
Semn de belsug
Parca numai circiumi ar fi avut Fanica pina atunci, asa ii dobzea pe chelneri si le spunea bucatareselor ce sa gateasca! Coana Virginica amutise de admiratie. Inca nu-i venea sa creada ca restaurantul garii din Medgidia era al lor. Fusese ca un virtej. In ziua cind cistigase licitatia, Fanica daduse un banchet cu sampanie, basca sperturi grase si licitatia propriu-zisa. Se ambitionase domnul Stelian cel care tinea restaurantul, pina a inceput Fanica sa rida spre el, cum facea la pocher. Se dusesera pamintul din balta, casa, juma din brutarie si pentru restaurant nu cumparasera nici macar o lingura. Inainte de banchet Fanica ii trimisese o telegrama lui Pascu, bacanul din Fetesti, si se pusese pe baut. Domnul Stelian ciocnise un pahar cu el si daduse sa plece: “De-aia am facut noi Romania Mare, bai tarane, ca s-o luati voi?!”. Fanica il luase de brat. Cu cit voia sa vinda mobilierul restaurantului? Sa stie ca-i da foc si nu i-l vinde lui!, zice domnul Stelian. “Ti-l cumpar eu, nene Steliene, si-i dam foc impreuna! Eu aduc mese si scaune de la Bucuresti!”. Cu asta il inmuiase cit sa-i cumpere sifoanele si tejgheaua de tabla zincata, care era comanda speciala si avea si tragator de bere. Cind au ajuns ei a treia zi la Medgidia, mesterii tocmiti de Pascu incepusera sa fatuiasca restaurantul, sa arate mai ca la Bucuresti si intre clasa I si clasa a II-a sa nu fie decit deosebirea de pret, plus la clasa I, citeva dichisuri, sa vina aici si lumea buna din oras, sa discute la un pahar. Si pe peron, la trenurile care opreau doar cit sa ia locomotivele apa, baieti cu covrigi, turta dulce si limonada. Printre meseriasi se fitiia omul cel mai bine platit dintre ei, care nu facea nimic. Era, lasa-l in pace, Virginio, domnul Seruzi arhitectul, care i-a pus sa strice ferestrele, ca sa le largeasca. Fanica nu se baga peste el, o singura data i-a spus ca el nu voia sa faca aici chiar un restaurant de lux. Italianul l-a amenintat ca-l lasa balta, incit, ca sa-l imbuneze, Fanica l-a invatat citeva secrete ale pocherului. Impresionat, domnul Seruzi, cartofor ghinionist, i-a impins de la spate pe mesteri si, in aceiasi bani, i-a pus sa inrameze in pereti oglinzile care aveau sa faca din restaurantul garii cel mai mare local din Medgidia. Cu o saptamina inainte de redeschidere, Fanica se dusese la Constanta, dupa chelneri si o bucatareasa. Intr-o circiuma din port l-a descoperit pe Ionica, cel care ii servise, sub numele de Jacques, pe calatorii din Orient Express, pina s-a plins de el o frantuzoaica ca ii facuse o propunere incalificabila. Ionica a acceptat sa lucreze citeva luni in restaurantul lui, dar cu conditia ca el sa-i aleaga pe ceilalti chelneri. Iar in ziua de dinaintea inaugurarii, i-a destainuit lui Fanica regulile de pe Orient Express, ca sa stie si el ce sa ceara personalului. Bucatareasa era o ardeleanca rotunjoara care gatea dumnezeieste, cind nu se imbata crita. Inaugurarea ar fi trebuit sa fie pe 9 noiembrie, dar coana Victorita nu fusese de acord. Fanica, 9 e cu ghinion. Pregatisera mesele, pusesera sticlele de vin si de sampanie pe rafturile din spatele tejghelei si se culcasera pe saltele in camera din spate impreuna cu chelnerii si cu bucatareasa. La 3 noaptea, bucatareasa a inceput sa tipe ca se misca pamintul. Iar in restaurant au inceput sa explodeze sticlele de sampanie. Fanica a sarit din somn si a tras-o nauc pe Virginica de mina in restaurant. Cazusera sticlele de pe rafturi, iar una dintre oglinzile de pe pereti se facuse tandari. “Ma omule, ne-a lovit Dumnezeu ca deschidem circiuma!” “Fugi, fa, de-aici. Asta e semn de belsug!” Dimineata, telegraful garii anunta ca la Bucuresti se prabusise hotelul Carlton.
Raul binefacatorul
Slujba nu putea incepe. Din curtea bisericii, se auzea o tot mai necuviincioasa zarva. Cine nu incapuse inauntru, si erau multi, protesta si cerea ca defunctul sa fie scos in curte. Cei care isi gasisera loc in biserica inca de dimineata incepusera sa se impotriveasca. Slujba trebuia tinuta inauntru, nu in curte. Cei trei preoti veniti sa slujeasca la capatiiul lui Raul Barbalata dadeau din colt in colt. Dupa slujba urmau discursurile si un mars pios al legionarilor pina la cimitir. Se uitau la domnul Caludi epitropul, care astepta in strana alaturi de sotia sa. Epitropul statea cu ochii in gol. Primarul nu zicea nici el nimic. Domnul Stelian, seful legionarilor, care venise fara doamna lui, le-a facut semn preotilor sa tina slujba in curte. Apoi a ordonat, rasunator: “Zece camarazi la catafalc!”. Imbracati in camasile lor verzi, camarazii si-au facut loc prin multime. Patru dintre ei au luat sicriul pe umeri, iar ceilalti sase au pornit cu catafalcul spre iesire. In fruntea lor, Stelian le facea carare numai din priviri, desi protestele soptite nu incetasera.
Cind el a aparut in usa bisericii, urmat de camarazii cu sicriul pe umeri si de cei care duceau catafalcul, in curte s-a auzit un vuiet de multumire.
Profesorul Raul Barbalata era de multi ani primarul spiritual si edecul cultural al orasului. Singurii care-i puteau aprecia eruditia erau preotul bisericii ortodoxe, imamul, profesorul Tase si librarul. Dupa un doctorat magna summa cum laude la Sorbona, Raul se intorsese in oras, in loc sa se stabileasca la Bucuresti, cum facusera ceilalti fii sclipitori ai Medgidiei. Colabora cu articole si poezii la Gandirea domnului Nichifor Crainic, citise in cenaclul domnului Lovinescu care il remarcase, dar socotise, dintr-un tineresc elan, ca misiunea lui era sa ridice orasul in care se nascuse la rangul de capitala spirituala a Dobrogei. Tinea conferinte la Constanta si la Tulcea si se ducea in Cadrilater sa inteteasca sovaielnica flacara a romanismului. Asociatia lui culturala, “Cugetul Dobrogei”, avea filiale chiar si la Cernavoda si la Babadag, localitati marunte, unde se ducea macar o data pe an la sezatori cu intelectualii. Refuzase sa intre in vreun partid si cind Nicolae Iorga il invitase la Bucuresti sa-l cunoasca si-i oferise prefectura judetului ii multumise onorat, dar nu se simtea in stare sa invinga, domnule prim-ministru, coruptia din administratie si nu era dispus sa intre in rindurile coruptilor. Atunci fusese marele lui moment. Doi ani mai tirziu, cei mai multi dintre membrii filialelor asociatiei sale culturale imbracasera camasa verde a legionarilor si isi consumau energiile spirituale in marsuri si in tabere de munca in folosul comunitatii si al popularitatii Capitanului. Barbalata nu-i urmase, desi prietenul lui, Caraeni, ii transmisese oferta personala a Capitanului de a li se alatura. Raul intelegea nerabdarea si nemultumirile tinerilor din asociatia lui care vedeau in politica drumul cel mai scurt intre aspiratiunile lor personale si saltarea mai iute a judetului. Dar daca el n-avea incredere in caile politicii, ce era sa faca? Infiintase “Cugetul Dobrogei” cu gindul ca intelectualii si tinerii studiosi, care se formau si care puteau face parte din orice partid voiau ei, vor gasi astfel o cale de a-si pune mintile laolalta pentru propasirea judetului. Barbalata nu era mason, cum credeau multi din oras. Nu era nici socialist mascat, cum spuneau legionarii, pentru a-i scoate cu desavirsire de sub influenta lui pe membrii asociatiei. Era in schimb convins ca in Dobrogea si in tara era nevoie ca oamenii cu idei sa discute si sa se inteleaga, pe deasupra politicii, asupra viitorului de urmat. Dupa parerea lui Raul nu mai era timp de pierdut. Cu o saptamina inainte incepuse un turneu prin filialele asociatiei, cu un automobil inchiriat. Cei citiva fideli care-i ramasesera la Tulcea il intrebasera daca n-ar fi fost mai bine sa mearga si el impreuna cu legionarii. Barbalata nici sa n-auda: acesti tineri nu-i faceau o impresie buna! Desi incepuse sa se intunece, s-a urcat in automobil si a pornit spre Medgidia. Soarta l-a ajuns cu vreo doi kilometri inainte de intrarea in oras. Masina a intrat in sant si s-a rasturnat. Soferul, care a recunoscut ca adormise la volan, a scapat cu citeva julituri si cu obrazul taiat de geamul parbrizului. Lui Barbalata i s-a rasucit fata la ceafa, altfel era neatins, ca statea in spate.
Dupa ce s-a incheiat slujba, domnul Stelian a tinut un discurs despre binefacatorul spiritual al orasului. Daca n-ar fi fost acest accident nedrept, marele nostru concitadin ar fi acceptat sa fie indrumatorul de suflet al singurei miscari care voia o Romanie ca soarele sfint de pe cer! In timp ce-l asculta, judecatorul de instructie l-a intrebat in soapta pe seful de post Pomenea daca nu cumva soferul automobilului era legionar. Politistul a dat din cap ca da. Cind s-au terminat discursurile si dricul orasului a fost tras in curte, camarazii au deshamat caii si au trecut in locul lor, ajutati din spate de altii care impingeau dricul spre cimitir. Si toti cintau “Sfinta tinerete legionara”.
Clauzele contractului
A doua zi dupa ce a deschis restaurantul, Fanica s-a dus la plimbare pe jos, prin oras. Era dupa-amiaza, frig si plouase. Pe strada principala, cam pustiu. Politistul Pomenea care isi facea rondul, niste ciini, un carutas cu lemne, citiva copii care se intorceau de la scoala si un barbat in costum de vinator, intr-o birja. Hotelul Traian, pravalii mici, o farmacie, doua brutarii la citeva sute de metri distanta una de cealalta, primaria, sala de baluri si de intruniri a orasului, doua circiumi, judecatoria, un atelier fotografic, inca un hotel, geamia, iar printre ele case si mai asa si mai pe dincolo. In deal, cartierul turcilor, cu case fara ferestre la strada. Tot in deal, singuratic, un imobil lung, “La Chelu”, iar in vale, baracile regimentului de infanterie. Fanica aflase dinainte de a veni in oras si de casa-vagon de pe deal si de regiment. “La Chelu” functiona un bordel cu doua compartimente. Unul pentru ofiteri, cu intrarea prin spate, iar celalalt pentru soldati, prin fata. In aceasta prima expeditie a lui in Medgidia, Fanica voia sa gaseasca o casa cu chirie ieftina pentru el si ai lui, cu tot cu chelneri si bucatarese. Ochise una de linga gara, dar domnul Tudorica, seful garii, ii spusese sa-si ia gindul de la ea. Proprietareasa era o nebuna. Casa era nelocuita de multi ani, totusi n-avea ferestrele sparte si nici usile fortate. Aici fusese sediul primului comandant al regimentului si al ofiterimii exilate in acest nenorocit tirg turcesc, dupa Razboiul de Independenta. Nu mai stia nimeni cum si de cine fusese ridicata casa, dar mostenitoarea ei avea aproape acelasi nume ca al maiorului Scipion, actualul comandant al regimentului, o chema Scipione. Toti cei care incercasera sa inchirieze casa pina atunci fusesera respinsi de proprietara, fiindca nu-si putea lasa casa pe mina oricui.
Cind s-a intors de la plimbare, Fanica i-a trimis o telegrama cu raspuns platit doamnei Scipione. In locul raspunsului, peste trei zile, s-a dat jos din trenul de prinz, de la Bucuresti, doamna Scipione insasi, imbracata in mare doliu. O insotea un tircodel care ii cara geamantanul, imbracat tot in negru si cu o voce subtire, de castrat, care vorbea in locul ei: “Cine e Theodorescu Stefan care vrea sa discute cu doamna Maria Scipione?”. Fanica era in restaurant cind tircodelul a pus aceasta intrebare, dar s-a facut ca nu aude. A luat-o prin spate si i-a iesit in intimpinare pe peron Scipioancei: “Distinsa doamna, plecaciuni respectuoase, nu ma asteptam sa veniti in persoana!”. Vaduva i-a cerut sa-i cheme o birja pentru a strabate cei o suta de pasi dintre peronul garii si hotelul Traian si l-a rugat sa-l gaseasca si pe omul ei, sa-i duca geamantanul la hotel. Fanica a intrat in restaurant si i-a spus tircodelului ce sa faca. Apoi s-a intors la vaduva Scipione si a invitat-o in restaurant, la o gustare. Ea sa fi avut atunci vreo 40 de ani, iar Fanica la cei 35 ai lui, galanton, cu ochi albastri cu care putea promite orice, a tinut-o la masa si cu o supa de pui si cu o friptura pentru o doamna venita de la drum, inghetata nu v-o recomand, dar o clatita flambata, scumpa doamna? Contractul de inchiriere l-au semnat seara, in doi, in camera ei de hotel, dupa peste trei ore de negocieri. Mai tirziu, chiar si cind avea in oras prieteni devotati si de cuvint, Fanica nu le-a spus decit ca o vaduva coapta nu se lasa convinsa imediat. Vreo doi ani dupa aceea, Fanica s-a tot dus la Bucuresti sa mai discute cu ea anumite parti litigioase ale contractului. Daca intirzia, venea dupa el, trist si de neinduplecat tircodelul vaduvei: “Doamna Scipione intentioneaza sa denunte contractul cu dumneavoastra, domnule Theodorescu”. Cind il vedea in restaurant pe comisarul proprietaresei, coana Virginica nu mai avea liniste: “Du-te, Fanica si vezi ce mai vrea nebuna!”.
Cartea
In decorul unui orasel de provincie care devine, in logica fictiunii, un fel de centru al Lumii se “filmeaza”, cu maxima acuitate/fidelitate a imaginii, memorabile secvente din vremea Razboiului, a rebeliunii legionare ori a ocupatiei sovietice. Mersul implacabil al Istoriei se reflecta – amplificat pina la teroare sau, dupa caz, pina la grotesc in oglinda ,,istoriilor
personale” ale oamenilor din Medgidia.
“De dragul fiecarei povesti in parte, care poate fi citita separat de celelalte, m-am gindit sa scriu acest, totusi, roman transformind obisnuitele capitole in povestiri de sine statatoare. Asa ca puteti incepe sa-l cititi de oriunde. Dinspre sfirsit inapoi, cei mai nerabdatori, de la inceput, dar cu sarituri peste asa-numitele capitole de umplutura, cei care vor ca romanele sa nu treneze si de la cap la coada, cei care vor sa citeasca un roman ca pe un roman, chiar daca e alcatuit din peste o suta de povestiri care le pot incurca obisnuintele de lectura si care, nu ma indoiesc, se vor intreba ce mi-a venit sa scriu un roman din piese detasabile. Cind l-am recitit, povestire cu povestire, mi-am dat seama ca nu l-as fi putut scrie altfel, chiar daca as fi stiut ce ma asteapta scriind un asemenea roman care incepe si se sfirseste de o suta de ori, cu fiecare poveste in parte, si continua dupa fiecare dintre dintre ele, pina la ultima”, spune Cristian Teodorescu.
Autorul
» Cristian Teodorescu s-a nascut pe 10 decembrie 1954, la Medgidia, pe atunci raion in Regiunea Dobrogea. A absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti in 1980. Este redactor al “Academiei Catavencu”.
» Debuteaza in l981cu o povestire in revista “Tribuna”, iar editorial in antologia Desant 83 (Editura Cartea Romaneasca, 1983). In 1985 ii apare volumul de povestiri Maestrul de lumini (Cartea Romaneasca) care ii aduce Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor, Premiul UTC si Premiul Fundatiei “Liviu Rebreanu”. In 1988 publica romanul Tainele inimei (Cartea Romaneasca), premiat de Academia Romana in 1990, iar in 1991, Faust repovestit baietilor mei, Petre si Matei (Editura Alex). Publica un nou volum de proza scurta, Povestiri din lumea noua, in 1996 (Editura Rao), si obtine Premiul USR. Urmeaza alte doua volume de povestiri, Ingerul de la benzinarie, in 2002 (Editura Paralela 45), Maestrul de lumini si alte povestiri, in 2004 (Editura Curtea Veche).
» In 2005, reediteaza Tainele inimei la Editura Cartea Romaneasca.
» Traduceri ale povestirilor sale apar in antologii de proza scurta in Olanda, Rusia si Statele Unite.