A fost spalator de vase, gunoier, poet, pina la nasterea primului copil, cind s-a hotarit sa scrie proza pentru a lasa o mostenire cit de cit substantiala. Miscare ce i-a reusit, numai ca dupa ce a trecut pe lumea cealalta.
Cu doar sase saptamini inainte de moarte (ultima festa pe care i-a jucat-o viata a fost ca in momentul mortii se afla foarte sus pe lista de transplant), figuri precum Vila-Matas l-au declarat cel mai important scriitor sud-american al generatiei sale. Dupa moarte, lumea anglo-saxona l-a descoperit datorita splendidei edituri americane New Directions. Bineinteles ca succesul a adus cu sine mutarea la Farrar, Straus & Giroux, cit si inregimentarea operei pe listele unui important agent literar.
O stea indepartata isi are punctul de pornire intr-o alta carte a lui Bolano, una dintre creatiile care i-au facut pe critici sa-l compare cu Borges, Literatura nazista in America. Carte dedicata lui Pierre Menard, reconstruieste demersul lui Borges, numai ca aduce in plus nelipsita implicare politica a lui Bolano: o serie de personaje fictive, scriitori de extrema-dreapta din cele doua Americi, ale caror povesti se invirt in jurul unor personaje reale, precum Allen Ginsberg… Inventind acesti scriitori nazisti, Bolano nu face altceva decit sa parodieze mediul stingist in care si-a petrecut tineretea.
Scriitura lui Bolano lasa un sentiment apasator
O stea indepartata reprezinta prelucrarea si dezvoltarea ultimului capitol din Literatura nazista in America: e o oda grotesca, o anulare tragica a propriei vieti. Asa cum Bolano ridiculiza, in Nocturna in Chile, ipocrizia mediului literar, punind sub lupa un preot membru al juntei militare, aici distruge, in mai putin de 200 de pagini, mediul efervescent al cenaclului literar, tineretea petrecuta intre creatori. Falsitatea, din nou grotescul, penibilul acelui mediu sint catalizate de prezenta unui personaj ciudat, poet mediocru, asasin, fotograf (care foloseste propriile victime ca modele), aviator, inventator al unei noi forme de poezie (cea scrisa cu fum, pe cer), in fine, parinte al unei miscari de avangarda.
“Mai toti cei care mergeau acolo vorbeau mult: nu doar despre poezie, ci si despre politica, despre calatorii (pe atunci, nimeni nu-si inchipuia ce avea sa urmeze), despre pictura, despre arhitectura, fotografie, revolutie si lupte armate: lupta armata care avea sa ne inlesneasca drumul spre o viata noua intr-o epoca noua, dar care pentru cei mai multi dintre noi era un vis sau, mai bine zis, cheia care descatusa poarta viselor, singurele pentru care, de altfel, viata merita traita. Si cu toate ca aveam o idee destul de vaga asupra faptului ca foarte adesea visele se prefac in cosmaruri, nu ne pasa deloc. Aveam virste cuprinse intre saisprezece si douazeci si trei de ani (eu aveam optsprezece) si aproape toti eram studenti la Facultatea de Litere, in afara de surorile Garmendia, care studiau psihologie si sociologie, si de Alberto Ruiz-Tagle, care, dupa cum el insusi sustinuse la un moment dat, era autodidact.”
Aceasta e perioada fericita a naratiunii, intrarea in cosmar, in cosmarul istoriei: sint anii guvernului Allende, urmati de perioada de cosmar a regimului Pinochet. Aici povestea devine autobiografica, dat fiind ca, asemeni naratorului sau, Bolano a stat pentru o scurta perioada in inchisoare, de unde a fost eliberat de doi fosti colegi de liceu, deveniti gardieni. O figura aparte in grupul de tineri poeti, Alberto Ruiz-Tagle, autodidact declarat, despre care se spune ca va revolutiona poezia chiliana, desi poemele sale nu prea anunta asa ceva, simbolizeaza ororile regimului Pinochet: poet, asasin si personaj misterios, colaborator al revistelor neo-naziste din ambele Americi, va sta la baza disparitiei celor doua surori Garmendia. Contrapunct cosmaresc la paginile de relativa inocenta din inceputul cartii: surorile Garmendia fac obiectul iubirii mai mult sau mai putin secrete a naratorului. Odata cu instaurarea juntei militare, acesta e obligat sa paraseasca tara, punct din care incepe o adevarata poveste politista cu iz literar. Ruiz-Tagle isi schimba numele in Carlos Wieder, membru al aviatiei chiliene, erou “descoperitor” care zboara pina in Antarctica. Isi continua totusi cariera literara, folosind avioanele pe care le piloteaza pentru a scrie versuri pe cer, versuri oarecum asemanatoare sloganelor futuristilor italieni. Va anunta chiar si o expozitie fotografica in propriul apartament, unde apar diverse personalitati din topul regimului. Expozitia insa nu face altceva decit sa releve ororile regimului. Disparut din nou, va fi urmarit prin intermediul poemelor pe care le publica in revistele neo-naziste, pentru a fi prins de narator, impreuna cu un antologic detectiv, linga Barcelona. Prins si ucis, bineinteles.
Ceea ce aceasta cronica nu va reusi sa arate niciodata este sentimentul apasator pe care-l lasa scriitura lui Bolano, felul in care ascunde in propria carne pasaje spre infern. Trecerea din normalitate in oroare se face cu atita subtilitate, incit de multe ori te intorci, dai pagina inapoi, pentru a intelege unde si cind s-a facut aceasta trecere. Dar, daca ne gindim putin, cam asta e si modul in care lucreaza istoria.
Roberto Bolano, O stea indepartata,
traducere de Alina Cantacuzino,
colectia “Byblos”,
Editura Curtea Veche, 2008