Sint citeva, si cititorul le poate gasi si singur in volum. Ca si madelainele lui Proust, ele nu au o importanta in sine, important este catre ce conduc ele, nu ce “gust” au. Aceste imagini sint adevaratii proiectionisti ai filmului prozei, in sine nu reprezinta nimic, poate doar locuri in sala de cinema care nici nu poarta un numar macar.
Care ar fi limitele cinematografiei in comparatie cu literatura si in special cu romanul?
In concertul baroc al cinematografiei, literatura (proza, drama, poezie), dar si teatrul, pictura, muzica, arhitectura sint invitate sa participe, de la nastere cinema-ul este o arta sinestezica. Unii regizori subliniaza acest aport intr-o directie sau alta, facind din anumite scene adevarate tablouri de gen, alteori urmarind nota simfonica spre care deschide un cadru. Regizorii rusi precum Nikita Mihalkov sau Tarkovski, printre multi altii, deschid filmul spre poezie, iar majoritatea regizorilor americani sint epici. Mi se pare insa mai interesant ce se intimpla cind cinematografia intra in literatura pentru ca ideea de miscare in roman pe un traseu vizual este alta. Daca incerci sa compari un roman cu ecranizarea lui realizezi imediat ca ai timpi diferiti, un roman prin lectura se deruleaza pe un interval mai lung si la capatul lui nu poti spune ca-l “vezi”, ca intreg, partile isi pastreaza cumva autonomia lor. Imaginea are acest avantaj de a “vorbi” direct, uneori subliminal. Este poate usa pe care as dori sa intru dinspre cinema spre proza, cea a imaginilor, insa nu cele care realizeaza ca in romanul realist minunate tablouri de gen, ci acele imagini fluorescente, intermitente ale reclamei ca imagine obsedanta, soporifica uneori, dar al carei continut dispare prin repetitie, imagini care absorb totul in jurul lor. Ceea ce numai romanul poate spune este lectura, la lectura imaginile nu sint date, ci se formeaza pe ecranul mintii, al imaginatiei fiecaruia dintre noi, iar viteza de derulare e alta, ca la vechile pick-up-uri, 15, 33, 45, discul de obicei iti indica si viteza potrivita. Literatura emite pe frecventa ei care este aceea a unui timp mai lent, al asteptarii, al meditatiei, al intreruperilor, si nu in ultimul rind al imaginilor care infloresc nu pe retina, ci in spatele ei; indeosebi este viteza imaginatiei noastre care ne opreste uneori din lectura ca sa continue ea partitura. Cind am simtit nevoia sa oprim un film pentru a face loc imaginilor noastre? Lectura se cere oprita acolo de unde ai dori sa continui tu.
O intrebare despre Fizionomiile decadente: cum este receptat astazi Mateiu?
Mateiu stie sa calatoreasca in timp, eu am incercat sa-l redau sensibilitatii afine care mi se pare ca o reprezinta estetic vorbind decadentismul. Ca toti marii prozatori, Mateiu stie sa iasa din timpul sau catre obsesiile si complexele care articuleaza o cultura in partea ei de umbra, in partea ei misterioasa, si totodata sa apartina timpului sau, un timp spectral ca o imagine decolorata de vreme.