Ar fi neadevarat sa spun ca debutul, adica trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat in computerul meu personal intr-o carte aflata in librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat si m-a emotionat. Sa tii in mina o carte in al carei text sa stii ca e impachetata emotia cea mai semnificativa a vietii tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ti se intimple in fiecare zi. Cind iti apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pamintului. Ca toata planeta o sa se inghesuie si o sa se calce in picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, pina seara, toata lumea o va fi citit pe nerasuflate.
Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simtit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus catre cer sa vada cind incep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire daca va spun ca aparitia cartilor mele mi s-a parut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pamintului, totul ti se cuvine.
Ce semnificatie are debutul pentru mine? Pai, are aceeasi semnificatie pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe cimpul de lupta. In campaniile si bataliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sint eu, am fost facut general. Sau, mai corect, si general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalissimo pe de alta, de fapt ramin acelasi profesor de engleza care nu are post si care trebuie sa se intretina din meditatii. Semnificatia debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fara alte consecinte practice decit aceea ca dimineata cind ma trezesc si merg la baie sa ma spal, cind ma uit in oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit acelasi care m-am culcat, imi zic: “Ma, stii ceva? Esti scriitor!”.
Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.
Daca in lumea asta nu esti suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustator de mecanica si obositor de predictibila. Traiesti ca un mecanism si mori la fel cum se defecteaza un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visator si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la indemina care are puterea sa te transforme din mecanism in fiinta. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para fiinte. Mai departe e simplu.
Sau, poate nu e…
Care este astazi imaginea regalitatii?
Astazi nu mai e loc de regalitate decit la nivel strict individual. Fiecare amarit sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oameni beau bere pe terase din postura de conducatori de state si imperii, isi bat nevestele bazindu-se pe dreptul divin si se masturbeaza cu senzatia ca, facind lucrul acesta, vaduvesc natia de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulant pe care il traim nu mai lasa loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze multimea. O democratizare psihiatrica a notiunii de regalitate a reusit sa o goleasca de continutul istoric si sa faca din ea o vorba goala.
Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veti vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.