Mai multe schimbari de program si, in final, o schimbare de solist pentru concertul dvs. de la Bucuresti. Cum reactionati in astfel de situatii?
Se intimpla tot timpul. Am avut deja un turneu foarte lung, iar pianista Martha Argerich nu a cintat in toate concertele, pentru ca nu s-a simtit bine. Violonistul Nigel Kennedy e foarte bun, am concertat deja impreuna la Copenhaga. E simpatic, deci tot raul spre bine.
Nigel Kennedy e cunoscut in toata lumea pentru spiritul lui nonconformist, electrizant. Ma intrebam daca viziunea lui asupra muzicii o intilneste pe a dvs.?
Il cunosc de cel putin 25 de ani, stiu ce fel de muzician este. Imi place foarte mult. E proaspat si divers. O figura!
Chiar daca aveti un repertoriu enciclopedic, de-a lungul anilor v-ati dovedit atasamentul pentru scoala franceza si cea rusa. Intre acestea doua, geografic si stilistic, il gasim pe Enescu. Unde il plasati in rama secolului XX?
Mai intii vreau sa va spun ca aveti o idee gresita despre repertoriul meu, bazata doar pe inregistrari. Stiti ca am fost 25 de ani director muzical la Montreal si am facut 230 de lucrari diferite…
De aceea am spus ca aveti un repertoriu enciclopedic!
Am dirijat mult Enescu, cele doua Rapsodii, suite, simfonii. Ii cunosc muzica de foarta multa vreme, pentru ca am lucrat cu Menuhin. Este un autentic compozitor international, chiar daca foarte roman la radacina. A fost si un profesor renumit, compozitor, dirijor, pianist, violonist, tot ce vreti…
Si de ce ar avea nevoie pentru a trece o data pentru totdeauna in esalonul I al componisticii secolului XX?
Cred ca nu este cunoscut suficient. Rapsodia I e sclipitoare si se cinta peste tot. Enescu va fi descoperit in viitor. Mai ales opera lui, Oedipe, nu se cinta indeajuns. Daca ma gindesc, de la premiera sa din 1936, nu a fost pusa in scena foarte multa vreme. Il cunosc pe Lawrence Foster, sintem prieteni si am vorbit despre asta.
Lui i se datoreaza o inregistrare celebra a operei.
Corect. Eu cred ca secolul XXI ii va face dreptate deplina lui Enescu. Aproape jumatate de secol desparte primele lui piese de cea din urma Simfonie de camera. In acest timp, stilul lui s-a schimbat atit de mult, incit va mai dura pina cind lumea va constientiza asta. De exemplu, Sonata III pentru vioara e o capodopera. Toata lumea e de acord ca e una dintre cele mai bune sonate ale secolului XX. Noi intre noi, muzicienii, avem un foarte mare respect pentru Enescu. Ideea e sa il impunem si publicului. Ce bine era acum 50 de ani! Aveam o jumatate de secol de muzica mai putin. Intervalul acesta e foarte important, pentru ca a dat compozitori ca Penderecki, Ligeti sau minimalistii americani Philip Glass sau John Adams. Ei sint foarte cintati. Acum jumatate de secol, nu exista nici unul dintre aceste nume, in schimb Mahler abia incepea sa fie interpretat. E un exemplu foarte bun pentru a intelege ce se intimpla cu Enescu. Mahler a murit in 1911 si abia in 1961 a devenit un compozitor international. La fel s-a intimplat cu Shostakovici. Azi, Shostakovici se cinta mai des decit Beethoven. Enescu asteapta chiar la colt.
O parte a concertului dvs. de la Bucuresti e dedicata uneia dintre cele mai formidabile piese ale repertoriului simfonic: Tablouri dintr-o expozitie de Mussorgski/Ravel. Exista o lucrare care sa combine mai bine grandoarea ruseasca si stralucirea franceza?
Sint multe legaturi intre muzica rusa si cea franceza. Mussorgski a fost admirat de Debussy si sint convins ca fragmente din Boris Godunov, dar si din lucrarile antecesorilor lui i-au influentat pe compozitorii occidentali. Nu in mod special pe Ravel, care a fost rugat de Sergei Diaghilev sa orchestreze Tablourile. Ravel a inceput cu… finalul, cu Marea poarta a Kievului. Sergei Koussevitsky, care a dirijat-o pentru prima data, l-a intrebat pe Ravel de ce. Raspunsul lui Ravel a fost: “Pentru ca era cea mai usor de orchestrat”. E aproape incredibil! Si apoi, nici nu suna foarte… rusesc. Sint multi care afirma ca in tandemul Mussorgski-Ravel, e mai mult Ravel decit Mussorgski. Tind sa fiu de acord, pentru ca limbajul este al lui Mussorgski, dar sunetul e al lui Ravel. Si altii au incercat sa faca orchestratii pentru Tablouri. Eu stiu cel putin cinci: Walter Goehr, Michail Tushmalov e primul, Leopold Stokowski, Vladimir Ashkenazy. Trebuie sa ai o anumita doza de curaj sa propui o varianta noua de orchestratie pentru Tablouri si sa atingi magnificenta lui Ravel, care este numarul I in orchestratie, alaturi de Rimsky-Korsakov, Richard Strauss sau Gustav Mahler.
Bydlo, Baba Yaga, Marea Poarta a Kievului sint toate miscari foarte spectaculoase. Cind stiti sa trageti linia, pentru a pastra totusi puritatea muzicii si a nu o transforma intr-o demonstratie de acrobatie orchestrala?
Piesa trebuie luata asa cum este: o promenada intr-un muzeu, ceea ce nu este doar in imaginatia compozitorului. Tablourile muzicale corespund unor tablouri reale de Viktor Hartmann. Sigur ca te uiti la unul dintre ele, ii auzi muzica, apoi te indrepti spre altul si ai promenada, legatura, care incepe cu trompeta, revine apoi cu cornul, apoi din nou cu trompeta. Nu e usor sa le faci sa functioneze, dar muzica e geniala. Si foarte vizuala.
Eu, cind ascult Marea poarta a Kievului, mai ales finalul, am senzatia ca mai e doar un pas pina la un concert rock. Efectul e formidabil!
Asa este. Suna fantastic!
Ati afirmat odata ca un dirijor mare nu reprezinta aproape nimic fara o mare orchestra. Exista formatii predispuse unor anumite scoli componistice?
Sint convins ca Filarmonica “George Enescu” (pe care am dirijat-o cu multa vreme in urma) cinta Enescu mai bine decit altii, pentru ca stie de unde vin toate aceste melodii si ritmuri. E o anumita nonsalanta in acel inceput, cu sonoritati nordice, care se transforma intr-o adevarata frenezie la final. Muzicienii romani au asta in singe. Noi nu, dar sintem profesionisti si incercam sa compensam. Eu sint dirijorul sef al Philadelphia Orchestra, precum si directorul muzical al Royal Philarmonic. Am ocupat mai multe astfel de pozitii, in Montreal pentru 25 de ani, la Paris, la Tokyo, asa ca stiu toate stilurile. As spune ca nu neaparat francezii ii cinta pe Debussy si pe Ravel cel mai bine…
Sensibilitatea muzicala este conditionata de nationalitate?
In Franta, mai ales in orchestrele pariziene, sint probabil cei mai buni instrumentisti din lume. Problema este sa cinte impreuna, sa formeze o scoala, sa aiba aceasta atitudine orientata spre ansamblu, ceea ce gasim la britanici. Ei nu sint frustrati de faptul ca sint membrii unei orchestre. In America e la fel. In Franta au fost educati sa doreasca sa fie solisti, nu le place grupul si citeodata se simte. Sigur, pot face lucruri superbe. Ca sa raspund intrebarii dvs., nu neaparat in Franta se aude cel mai bine muzica franceza. Un alt exemplu este Berlioz, care nu a fost niciodata nici prea cintat, nici prea iubit in Franta. Ca si Enescu, Berlioz a trebuit sa astepte ca opera sa Troienii sa fie cintata fara taieturi la Opera din Paris, abia in 1990.
Da, pentru deschiderea Operei Bastille.
Exact.
Chiar si Metropolitan-ul a propus-o inainte!
Eu insumi am dirijat-o la Los Angeles, iar Colin Davis a facut-o la Covent Garden. Aceasta muzica era cintata peste tot, mai putin in Franta, ceea ce e bizar. Sint sigur ca, daca as avea timp, asa cum avea Celibidache 10 repetitii pentru un concert, dupa citeva luni sau un an, orice orchestra ar putea cinta la superlativ orice fel de muzica. Trebuie sa tii cont de scoala, dar si de sonoritatea salii de concert de rezidenta. Sunetul Orchestrei Concertgebouw e strins legat de sala pe care o are la dispozitie.
Spuneti, asadar, ca sunetul orchestrei este slefuit si de sala in care cinta cel mai des?
Si de scoala din care provine dirijorul, pentru ca nu toti sint interesati de orice sau au instinctul de a simti specificul fiecarei scoli. Trebuie sa gasesti un sound adecvat pentru orice stil. Eu urasc sound-ul international, sound-ul passe-partout. Acum orchestrele trebuie sa cinte de toate, stagiunile sint lungi, sint multe concerte…
…din ce in ce mai putin timp pentru repetitii…
Traim intr-o societate de consum, in care trebuie sa cintam multe programe. Nu era cazul inainte, cind stagiunile erau mai scurte, era timp pentru repetitii. Adaugati la acestea calitatea salii. La Cleveland, de exemplu, inca se mai simte influenta lui George Szell, a lui Fritz Reiner in Chicago, toti cei mari, la Boston a lui Koussevitsky si a lui Charles Munch. Exista o memorie colectiva care face ca o orchestra sa-si pastreze traditiile. La Philadelphia, de pilda, una dintre cele mai vechi orchestre din America, sunetul este foarte legat de Leopold Stokowski si de Eugene Ormandy, dar si de repertoriul pe care l-au facut cel mai mult: Rachmaninov, care a trait acolo, Sibelius, Prokofiev, Shostakovici, muzica tardoromantica.
Ca director muzical la Royal Philarmonic Orchestra, este datoria dvs. sa imaginati programe care sa sublinieze calitatea unor lucrari deja foarte cunoscute, dar sa aduca si altele din umbra. Pe cine va concentrati in aceasta perioada?
E foarte dificil sa vorbesc despre asta, daca stau sa ma gindesc la viata unei orchestre londoneze. Muzicienii Orchestrei Filarmonicii Regale trebuie sa cinte cam in fiecare zi. Daca nu cinta, nu sint platiti. Citeodata trebuie sa accepte niste conditii pe care alte orchestre nici nu le-ar lua in calcul: sa calatoreasca, sa repete putin, sa cinte in aceeasi zi, sa plece apoi. Fac turnee multe, e adevarat, dar turneul este viata lor. Pe de alta parte, trebuie sa vindem aceste concerte, sa facem sali pline…
…cu lucrarile ultracunoscute…
Din pacate, da. Daca ai o orchestra cu posibilitatea unei stagiuni la ea acasa, ca la Berlin sau New York, e diferit. Acolo trebuie sa vinzi abonamente, iar oamenii nu le cumpara doar ca sa auda simfoniile lui Beethoven sau Dvorak. Vor o masa buna, copioasa, un adevarat bufet, din care sa aiba ce sa aleaga. Din pacate si asta se schimba. Azi e greu sa vinzi abonamente. Pe vremuri, era o onoare sa ai abonament la New York Philarmonic sau la Philadelphia Orchestra, cu 16 concerte intr-un an. Azi se vind pachete de 3-4 concerte, iar alegerea e mai dificila. Si mentalitatea publicului s-a schimbat. Tinerii nu urmeaza in mod obligatoriu modelul anterior. Decenii la rind am avut oameni pentru care muzica era o parte esentiala din existenta cotidiana. Sint convins ca mai sint si aici, ca si in Germania, oameni care merg la un concert ca la o ceremonie. Trebuie sa ii atragem si pe tineri la concerte, dar ei sint foarte rasfatati, pentru ca gasesc totul pe Internet. Traim intr-o societate informationala, unde, cu Google si YouTube, ai toti marii artisti la indemina. Chiar ieri l-am auzit pe Enescu cintind pe YouTube…
Eu v-am vazut pe dvs.!
E incredibil! Ar trebui sa fie incitant pentru oameni sa vina in sala de concert si sa auda muzica pe viu. Grija noastra nu este supravietuirea, ci multumirea a cit mai multi. Societatea noastra este orientata si spre vizual. Din cauza televiziunii, cea mai importanta inventie a secolului XX, pina si opera a ajuns in casele oamenilor, cu subtitrare cu tot. Nu mai trebuie sa mergi la Covent Garden ca sa vezi Aurul Rinului sau Walkyria, acum le ai acasa cu traducere. Poate nu stii germana si, chiar daca stii, e posibil sa nu intelegi, pentru ca toti cintaretii sint rusi sau americani. DVD-ul si televiziunea au schimbat, si ele, perceptia societatii.
Daca tot am ajuns la capitolul opera, v-ati descris odata ca un dirijor simfonic, care face opera doar ca hobby. A fost o decizie pe care ati luat-o de la inceput sau doar o intimplare?
Eu vin din lumea muzicii de camera. Am fost violist, am cintat intr-un cvartet de coarde, apoi intr-o orchestra de camera, pentru ca trebuia sa imi cistig traiul si sa imi platesc studiile. Multi dintre colegii mei au inceput ca pianisti si faceau corepetitie la opera. Apoi am inceput sa dirijez, iar lucrurile s-au legat intre ele foarte rapid. Nu am avut niciodata acele luni necesare pentru a pregati o opera. Pentru o premiera ai nevoie de 4-6 saptamini. Nici azi, la virsta mea, nu as avea cum sa gasesc ragazul acesta pina in 2014. Am ales sa fac doar lucrurile care mi-au placut, citeva productii la Met timp de 3-4 ani…
Povestirile lui Hoffmann…
Faust…
Samson si Dalila…
A, deci stiti toate astea! Cu…
Shirley Verrett si Placido Domingo!
Ce bine ca stiti! Am facut Samson si la Covent Garden si multe opere in concert.
Tocmai! Daca ati avut o retinere vizavi de opera pe scena, asta nu v-a impiedicat sa faceti concerte si, mai ales, sa acompaniati citeva legende ale liricii, incepind cu Leontyne Price – exista o inregistrare video celebra a unui concert de la Montreal, pina la Jessye Norman sau Renee Fleming.
Iubesc muzica de opera si nu pierzi timpul in concert. Am dirijat mult Puccini – Boema, Tosca (pe care le-am facut si pe scena). Am dirijat Pelleas si Melisande de Debussy, dar niciodata pe scena. Nu-mi place ideea. Vorbim despre o opera care este, in egala masura, un poem. El trebuie cintat publicului astfel incit sa inteleaga fiecare cuvint. Sonoritatea cuvintului este foarte apropiata de cea a orchestrei. Am dirijat Inelul Nibelungului in Buenos Aires, pentru ca s-a potrivit bine cu o stagiune in care am avut multa treaba in America de Sud. Am facut si Olandenzul zburator. Cred ca fiecare muzician, fiecare dirijor, in special, trebuie sa treaca prin creatia lui Wagner. A fost o chemare pe care am simtit-o in ultima vreme: aceea de a aprofunda anumite partituri. Poate de aceea ai nevoie de citeva decenii pentru a deveni un bun dirijor.
Asta nu v-a impiedicat totusi sa faceti si show-uri comice, precum DIVA SI MAESTRUL. E in regula pentru un dirijor sa nu se ia foarte in serios chiar tot timpul?
Oh, in America de Nord am facut multe lucruri, inclusiv jazz, am lucrat cu Oscar Peterson, cu Ella Fitzgerald… Sau chiar rock cu violonistul Jean Luc Ponty.
Nu va displace cross-over-ul…
Nu. Dar nu inregistrez asa ceva, desi este foarte pe placul marilor case de discuri. Oricum, industria discografica e cam pe duca…
“Am fost educati sa fim muzicieni de top”
Exista vreo lucrare pe care ati vrut sa o abordati, dar, dintr-un motiv sau altul, nu ati indraznit?
Da. Operele lui Mozart. As vrea sa le fac acum. Vin dintr-o generatie in care am fost invatati sa facem lucruri doar daca sintem cu adevarat pregatiti pentru ele. Sint multi dirijori azi care nu au implinit 30 de ani si care dirijeaza Simfonia a IX-a sau a VI-a de Mahler. Nu stiu cit de multa implicare interioara pun in demersul lor, dar mi se pare uimitor. Sa dirijezi Bruckner la 30 de ani! Ai nevoie sa aduni traditie in tine…
Un dirijor bun este ca un vin bun, se matureaza in timp?
E vorba de toata cultura pe care muzica ti-o aduce. Nu doar muzica creste in interiorul sufletului tau, ci trebuie sa dobindesti cunoastere. Trebuie sa stii istoria, politica, tot contextul din jurul lui Mozart, Beethoven sau orice alt compozitor. Azi nu pare sa mai fie cazul.
Ati spus odata ca tot ceea ce doriti de la publicul dvs. este atentie totala, iubire pentru muzica si, daca este posibil, sa tuseasca putin in timpul concertului. As spune ca vreti ca publicul dvs. sa se lase rapit de muzica. Ce se intimpla daca muzica va rapeste din cind in cind… chiar pe dvs.?
Oh, sper ca se intimpla tot timpul asta! Chiar imi doresc! Nu avem o viata foarte usoara, calatorim mult, citeodata avem 20 de concerte in 22 de zile, in orase diferite. E greu. Se intimpla sa fim obositi. Nu fizic. Niciodata nu am simtit ca nu-mi raspunde corpul. Energia mentala oboseste. Sigur, scopul este sa inflacarezi pe toata lumea. Citeodata si publicul te poate deconcentra: face zgomot, suna vreun telefon sau pleaca pentru ca au probleme cu parcarea. Trebuie sa faci fata anumitor obiceiuri sociale. Nu e placut. Dar ne straduim. Am fost educati sa fim muzicieni de top, iar asta se vede nu doar in concertele noastre, ci in intreaga noastra atitudine.