Nu e de mirare ca acum, dupa douazeci de ani, acest moment e rememorat si celebrat aproape in toate tarile eliberate de comunism si revenite in sinul civilizatiei europene, de care au fost rupte atit de brutal si izolate in dosul Cortinei de Fier.
Daca ma uit insa la agenda evenimentelor si manifestarilor din Romania de la inceputul anului pina acum, am senzatia ca noi n-avem nimic de comemorat, de sarbatorit ori de rememorat. Sigur, in decembrie 1989 s-a intimplat ceva, acolo, ca altfel n-am avea azi pasapoarte si n-am putea munci in Spania ori Italia. Si, desigur, in 15, 16, 17, 22 si 23 decembrie 2009 vom organiza si noi niste procesiuni cu coroane, televiziunile vor scoate de la naftalina niste imagini vechi, cu tancuri, impuscaturi si teroristi, reporterii TV vor face anchete stupide pe strada, se vor organiza niste talk-show-uri insipide si vom vedea niste manifestari formale si reci, facute cu aerul fals entuziast cu care se organizau manifestatiile de 1 Mai si 23 August (dar avind ca supliment piosenia prefacuta si certurile dintre politicieni). Deocamdata insa, la doua decenii dupa caderea comunismului, singurele evenimente care par sa aiba o importanta capitala sint perdelele Elenei Udrea, candidatura lui Traian Basescu, glumitele lui Mircea Geoana sau jocurile de putere din mass-media contemporane. Atit. Miine vor trece, desigur, si ele, odata cu gloria sexy-brailencei si a piticului porno. Asa cum a trecut si comunismul, si guvernarea FSN, si aderarea la Uniunea Europeana si multe, multe altele. Fuse, fuse si se duse.
Am tot mai acut senzatia ca romanii sint un popor fara memorie. Nu-i de mirare ca Bucurestiul istoric e distrus cladire dupa cladire, ca tara e plina de monumente istorice in paragina, ca urmele trecutului sint acoperite pretutindeni de aluminiul si termopanul prezentului. Sintem un popor de nisip: vin valurile si ne netezesc, vin vinturile si ne imprastie. Ne pasa doar de ziua de azi si, poate, de cea de miine. Ieri a trecut, poimiine e departe.
Ma intreb cum o sa se scrie istoria acestui popor peste cincizeci de ani si cui o sa-i mai pese de ea. Daca un vint istoric ne-ar imprastia miine in toate partile, ar mai ramine ceva din noi, din ceea ce odinioara era numit, pompos si gaunos, “fiinta neamului”? Citi mai sintem? Cine mai sintem?
Se spune ca un popor care isi uita trecutul e condamnat sa il repete. Nu cred ca e neaparat adevarat, dar sint convins ca si daca s-ar intimpla asa ceva, nici macar nu ne-am da seama si am lua-o linistiti de la capat: dictatura regala, comunism, Ceausescu, Iliescu, Basescu si ce-o mai fi. Ce-o mai veni. Asta sintem, atita putem: un popor de nisip, care n-a cladit niciodata piramide.