Fiindca am exact ce-am cautat si ma tem inca si mai rau ca-nainte de soarele de-afara. Orice iesire din singuratate mi se pare un efort, o corvoada, orice vorba rostita suna, in cele din urma, ca un esec. Sobolii parca mai stiau si sa inoate, si parca tot clefaiau la rime suculente cu pofta – sint delicii destule si dincoace de malul inverzit, e de ajuns doar sa stii ca iesirea (daca e sa-i zicem asa) este acolo, si ca are sens sa te opintesti si sa te zbati de dincolo de ea doar ca sa ai de unde te intoarce la tine.
Emil Brumaru: Singuratatea, ce posibilitate fermecatoare, ce lux in fond, sa-ti permiti sa te lafai in ea! O cauti, te obisnuiesti cu dinsa, desi ai zile cind aproape ca urli de plictiseala… Am cautat-o mereu, acum nu ma mai pot debarasa de felul acesta de-a trai, nutrit mai mult cu lecturi decit de mototoleala zilnica a unei vieti ce pare ca curge in plin hazard…
V.D.N.: Ma tot invirt in jurul cozii, propunindu-mi sa-mi fac juraminte de care sa ma si tin. Sa nu mai vorbesc niciodata in public, de exemplu. Sa tin calea musuroiului, sa fug de fanta. Dar te atrage vinticelul de primavara, usurel, caldicel, iti vine sa scoti botul, chiar daca afara-i vulpoiul. E lux singuratatea, dar nu un lux dat, ci construit temeinic. Si tocmai de asta uneori iti vine sa topai fluierind in sens invers, spre iesirea din musuroi. Dar te sperii de vocea ta, glasul neexersat suna ca o trompeta lasata in ploaie. Si te intorci rusinat in galeriile tale, de n-ai mai fi iesit. Sa fii iar doar ochi si urechi ciulite. Si iar visezi la fanta unde totusi stii ca nu-s doar vulpoi, ci si multi altii ca tine. Doar ca si ei isi pazesc, fiecare, musuroaiele lor.
E.B.: Vorbesti cu atita voluptate despre rime suculente, clefaite in musuroiul personal… Pofta asta de a scrie, chiar ea e un semn de iesire din galeriile ferite, nestiute de altii… A scrie nu este un mod de a evada din tine?
V.D.N.: Nu stiu. Nu stiu. Chiar nu stiu. A scrie nu inseamna oare chiar a hapai rime suculente in galeria ta? Acolo, tot inauntru. O evadare in interior. Se poate? Dar izolarea, izolarea e reala, peretii, orasul intreg, timpul… Iti aduni temeinic in jurul tau peretii, iti trebuie sa traiesti asa, apoi vin zile in care te trezesti ca iti vine sa imbratisezi un strain care iti scrie si dintr-o data iti pari ridicol tie insuti – ce-a facut izolarea din tine? Un animal fericit de orice sunet care se aude din apropiere? Asta se petrece in golul dintre carti. Of, de parca n-ati sti atit de bine rasuflarea monstrului care pe mine abia incepe sa ma zgindare cu mustatile.
E.B.: Inainte foloseam o metoda de a ameliora singuratatea, cind ajungea la un grad insuportabil, nedorit, desi cautasem cu luminarea sa ma izolez. Anume: o descriam in amanuntime, cu voluptate, netrecind peste nici o nuanta, enumerindu-i manifestarile, punctindu-i victoriile, retragerile, folosind cel mai mic indiciu pentru a i-l mari, ca la microscop, ca sa-mi dau seama mai bine ce inseamna… ce putere are asupra mea, a obiectelor din jur… O clasificam ca un naturalist indragostit de increngaturi si subincrengaturi, faceam tabele cu creioane colorate, statistici savante… Singuratatea era pulverizata in o mie de particule care, la rindul lor, macar teoretic, se puteau divide… si tot asa… tot asa…
(va urma)