De sus pina jos, de la plot, sub-ploturi, detalii si pina la numele personajelor (omagii aduse unor personalitati mari si mici din industria filmului), de la titlu (parafraza a titlului unui film italian din 1978, care tradus in engleza era Inglorius Bastards) si pina la filmul in film (care te trimite la filmuletul din burta lui Vorbeste cu ea al lui Almodovar, care era tot un omagiu adus cinema-ului, nu doar femeii), Inglourious Basterds este – ca toate lucrurile pe care pune Tarantino mina – declaratia de amor a unui nebun care are nevoie de filme ca de aer si care, la cit de patruns e de ele, in toate filmele pe care le face nu poate trata, indiferent de subiect, decit tot despre cinema. Desi are in distributie atita lume buna (Brad Pitt se pierde in decor, iar Christoph Waltz e revoltator de bun), nici unul nu e scos in fata, pur si simplu pentru ca Tarantino le taie tuturor personajelor posibilitatea de a deveni primadone. Singurul erou al filmului ramine Filmul.
Daca pleci de la aceasta premisa, nu vei mai deplinge timpii inegali, secventele lungite peste ce iti indica bioritmul sau faptul ca, dupa atita reclama, “Inglourious Basterds nu pare a fi mare lucru”. (Un articol recent din “The Washington Post” se referea la reclama care i se face filmului lui James Cameron, Avatar, si concluziona ca reclama e una, filmul alta.) Daca reclama insistenta aduce publicul in sala, exista si reversul. Fiecare va veni cu filmul gata facut in cap si inevitabil va fi dezamagit in proportii diverse. Asa s-a intimplat cu criticii de film in acest an la Cannes, primii din lume care au vazut un film al carui trailer facuse sa gifiie pe net milioane de cinefili.
Satisfactia vine din amanunte si nimicuri
Ca fan al filmelor de razboi americane (incepute ca filme de propaganda) pot spune ca Inglourious Basterds e in egala masura distractiv (entertaining) pe cit e de postmodern, desi “paranoia” explodeaza la final, modificind ceea ce e imposibil de modificat, adica trecutul. Un film care pune istoria pe plan secund nu e ceva irealizabil pentru Tarantino si, daca planul general, povestea, nu e poate ce ne doream, satisfactia vine din amanunte si nimicuri, din broderiile din jocul actorilor, din toate maruntisurile care ne amintesc de filmele de altadata, de la expresioniste la filmele noir sau la peliculele de propaganda. Finalul – asa cum genial l-a imaginat Tarantino – nu putea fi in alt fel mai orgasmic si mai provocator. El consacra nu doar victoria celor buni, ci si victoria artei/imaginatiei asupra realitatii.