Din afara, zona parea o tabara enorma de sinistrati. Inauntru, toata lumea era uda pina la oase (a plouat mult in trei zile), nedormita si euforica. Localnicii au ajutat cu apa si sendvisuri si au ramas uimiti de cit de amabili erau tinerii pletosi, fortele de ordine au fost instruite “sa traga adinc aer in piept si sa zimbeasca” in caz ca dau peste vreun consumator de substante ilegale (99 la suta dadeau peste “cazul” asta), elicopterele aduceau pe scena formatiile blocate in trafic. Au murit trei oameni (supradoza de heroina, perforare de apendice, accident de tractor), s-au nascut doi copii si cine stie citi altii s-or fi nascut noua luni mai tirziu. Concertele incepeau dupa-masa la trei si durau a doua zi pina la prinz, Santana a cintat pe mescalina, cu miinile ca niste “fluturi epileptici” (asa a spus cronicarul “Rolling Stone”), Bob Dylan, asteptat de toata lumea, n-a venit, dar au fost acolo numele mari ale rockului si folkului american.
Mirarea unei tari intregi a fost ca dezastrul la care se asteptau toti a fost evitat, ca oamenii s-au inteles bine intre ei si si-au impartit proviziile, ca au dansat goi in ploaie, celebrindu-si zeii invizibili. Chiar si acum 40 de ani lucrurile astea pareau de necrezut. Woodstock a fost, incontestabil, momentul de gratie al culturii rock. Editiile din 1994 si 1999 (ultima extrem de violenta) au fost incercari nereusite de-a retrai lumea asa cum era ea inainte de inventarea razboiului.
De la Woodstock ‘69 ne-au ramas un documentar foarte bun, inregistrari valoroase, fotografii socant-induiosatoare si senzatia ca am imbatrinit. Iar asta merita cel putin o sarbatorire pe an.