“Nu cred in Dumnezeu, dar ii simt lipsa. Asa raspund cind mi se pune intrebarea. L-am intrebat pe fratele meu, care a predat filosofie la Oxford, Geneva si Sorbona, ce crede despre o asemenea afirmatie, fara sa-i dezvalui ca imi apartine. Mi-a raspuns printr-un singur cuvint: «Siropos». “ Fratele, prezenta pregnanta, contrapunctica, in carte este Jonathan Barnes, profesor de filosofie timp de 20 ani, la Oxford, ingrijitor al unei editii Aristotel, in doua volume, etc. Va propun un experiment: cautati poza lui Jonathan Barnes. O s-o gasiti destul de greu, dar merita. Un tip subtire, blonziu-roscat, parul prins in pony-tail, purtind o camasa alba, impecabila. Propun experimentul tocmai pentru ca, dupa ce citesti cartea Nimicul de temut, iti vei imagina un profesor scortos, elementul rational al familiei Barnes. Daca privesti pozele celor doi frati, senzatia e ca tipul in camasa alba trebuie sa fie scriitorul.
Insist asupra lui Jonathan pentru ca intregul volum e construit ca dialog intre cei doi. Preferat de tata ca fiind “mai inteligent” (inteligenta vazuta ca opusul unei “universalitati” a viitorului prozator), el vede teama de moarte ca fiind irationala (excelenta replica lui Julian Barnes: ce poate fi mai rational decit teama fata de sfirsitul ratiunii?).
O dare de seama asupra unei stari instalate definitiv
Cartea lui Barnes pacaleste doua tipuri de cititori: nu este nici autobiografia liniara, care sa aduca la lumina detalii insirate pe fringhia de rufe murdare, inside-uri sentimentale, relatii amoroase etc., dar nu este nici genul de autobiografie intelectuala tipica. E mai mult, cred, o dare de seama asupra unei stari instalate definitiv, aceea in care ai revelatia faptului ca ti-a mai ramas maximum o treime din viata. Aici se intilnesc cele doua linii amintite mai sus: este incursiune in intimitate (ce poate fi mai intim decit sudoarea care tisneste prin toti porii, noaptea, cind, nu se stie de unde si de ce, traiesti cu intensitate maxima ideea mortii, ideea singuratatii eterne, tombale?)
Intertext: Jurnalul lui Jules Renard. Jules, prezent la inmormintarea fratelui. Un vierme mare, gras, se strecoara in pamint. Nu, nimic infricosator, acelasi amestec de ironie, auto-ironie si duiosie marca Barnes.
Un pasaj pe care ar trebui sa-l parcurga multi dintre impovaratii scriitori romani, purtatori nu numai de techne, ci si de ingegno, suflet bun, sensibilitate si alte calitati decelabile cu ajutorul unei lupe divine: “Pe vremea cind eram doar cititor, credeam ca scriitorii, deoarece scriu carti in care se gaseste adevarul, si descriu lumea, si vad in inima omeneasca, si patrund atit particularul, cit si generalul – capabili sa le recreeze pe ambele in forme libere, dar structurate – si inteleg, ar trebui sa fie mai sensibili – si mai putin orgoliosi si egoisti – decit alti oameni. Apoi am devenit scriitor si am inceput sa-mi cunosc colegii de breasla si i-am studiat si am ajuns la concluzia ca singura diferenta dintre ei si alti oameni, singurul, unicul mod in care se ridicau asupra altor oameni, era ca se pricepeau sa scrie mai bine”. Cinic? Apocaliptic. Filosofii? La fel, vine raspunsul lui Jonathan, cu exemplificare din jurnalul lui Bertrand Russell. Scriitorii si filosofii nu sint nici pe departe oamenii pe care sa-i vrei alaturi de tine in viata obisnuita. Adica adevarata.
O inventariere a felului in care “se moare”
Alte lucruri despre moarte: o calatorie la New York. Mai nimic despre Manhattan, cel mai narcisist loc din lume, dar privirea se opreste asupra unui cimitir pustiu, hiper-ordonat din Queens. Cimitirul American – replica a arhitecturii moderne. Lots available – marketingul funebru, replica a marketingului teologiei crestine – nemurirea personala.
Urmeaza o inventariere, bineinteles, din perspectiva criticului si istoricului literar, a felului in care “se moare”: intoxicarea cu monoxid a lui Zola, sinuciderea lui Hemingway. Moartea lui Flaubert, iata citeva rinduri superbe ale posesorului de papagal: “Fiecare dogma in sine imi repugna. Dar sentimentul care le-a generat este cea mai naturala si poetica expresie a umanitatii. Nu-mi plac filosofii care au respins-o, pe motiv ca ar fi o nerozie si o impostura. Eu consider ca se afla in strinsa legatura cu necesitatea si cu instinctul. Prin urmare, il respect pe negrul care-si saruta fetisul tot atit de mult cit pe catolicul care ingenuncheaza inaintea Sfintei Inimi”.
Puterea artei asupra credintei/religiei: Stendhal/Beyle se duce sa se roage la Santa Croce si are o epifanie de ordin laic/artistic/joycean in fata unui Iisus pictat de Bronzino. Lui Stendhal i se taie picioarele in fata unei mostre de manierism autentic. Sa acceptam ideea ca imbinarea perfecta intre concept si mestesug bate marketingul religios? Sa sustinem in continuare puterea artei asupra temerilor tanatologice?
Barnes primeste la implinirea a 60 de ani o insigna cu 60 TODAY, care clipoceste. Apoi un avertisment al producatorului, cum ca ar putea interactiona nefericit cu by-pass-ul…
Julian Barnes este autorul ideal a ceea ce avertizeaza Tim Adams pe coperta a patra ca citim: cel mai picant manual de self-help pe care trebuie sa-l citesti inainte sa mori.
Poate ca e mai mult decit atit, poate ca vrea sa dea un raspuns intrebarii lui Flaubert: Este stupid sau magnific sa iei viata in serios?
Julian Barnes, Nimicul de temut,
colectia “Babel”, Editura Nemira, 2009