E un animal, un lucru, o fiinta umana? Eu spun: diavolul nu are nici un chip si nici nu ar putea sa aiba vreodata unul daca nu l-am ajuta noi, cu imaginatia noastra. Nu degeaba imaginatia e considerata “o punte a demonilor”. Obositi de a vedea lumea in frumusetea ei, alunecam in vis, aruncam punti peste prapastiile intunericului, curiosi sa aflam ce e dincolo, si, pe nesimtite, ne trezim invadati de cele mai ingrozitoare spaime. Si, de cele mai multe ori, nu reusim sa le mai alungam niciodata. Si cine are curajul sa lupte cu ei? Sa-i infrunte fatis? Pentru ca, odata stirniti, odata ce le arati ca i-ai descoperit inclestati in propria ta carne, nu mai exista cale de intoarcere. Nu mai poti, cum ai facut pina atunci, sa-i ignori. Te batjocoresc, te atita cu cele mai frumoase forme, te ingrozesc cu cele mai hidoase aparitii. O cale, singura poate, e cea a isihasmului. Te retragi din lume si pustia devine cel mai aprig cimp de lupta in care numai bunul Dumnezeu iti mai este de sprijin. Te retragi din lume si tirii dupa tine toate infatisarile diavolului pentru a le stirpi una cite una. Origene asemuia desertul cu pestera lui Platon. Acolo, pe nisipul pustiei, se rasfring umbrele unei lumi ramase in urma, proiectate de lumina lui Dumnezeu. Numai acolo ai cum sa distingi clar adevaratul chip al diavolului, adevaratul chip al lui Dumnezeu. Unui pustnic i s-a aratat odata insusi Dumnezeu, ca rasplata pentru dreapta sa credinta. Pustnicul l-a respins de la inceput, l-a recunoscut pe vicleanul Satana si i-a spus ca nu si-a dorit vreodata sa-l vada pe Dumnezeu in aceasta viata paminteasca. Si asta iti spun si eu: fereste-te de propriile inchipuiri, de cele rele, dar mai ales de cele bune, caci acestea sint cele mai amagitoare. Fereste-te de dorinta vederii lui Dumnezeu in aceasta lume si vei trai fericit…
— Bun si-acu’ cum trec? il intreba din nou turistul ratacit pe calugar, aratind inspre ciinii ciobanesti care dormitau la capatul celalalt al puntii, peste riu.