Va propun ca ghid al conversatiei noastre sa fie chiar... Concertul pentru pian si orchestra nr. 2 de Rachmaninov, pe care l-ati interpretat la Bucuresti. E, parca, ceva neimblinzit in primele masuri, in acele note de inceput ale pianului urmate de coardele valuroase. Relatia dvs. cu pianul a fost vreodata una de imblinzire si supunere?
Mie acele masuri imi suna a clopote, atit de dragi lui Rachmaninov, un motiv important in viata lui. In acele prime note e ceva care are de-a face cu destinul, cu trecerea inexorabila a timpului. La intrebarea dvs. raspund asa: titlul pe care am vrut sa il dau initial primei mele carti – doar ca ar fi fost putin abstract si comunica mai greu – era Alithea. Este Adevarul si deschiderea fara teama. Este relatia mea cu pianul. Intotdeauna fac aceasta paralela cu inceputul concertului lui Rachmaninov, pentru ca iti da senzatia ca urmeaza ceva atit de important, incit viata ta nu va mai fi nicicind la fel. Asta se intimpla, de fapt, cu orice compozitie importanta, care are puterea de a te transporta, de a te afecta si, in final, de a te schimba ca individ. De aceea ma si potrivesc foarte bine cu dirijorul Yuri Temirkanov. De fiecare data cind sint intrebata ce reprezinta Rachmaninov pentru mine, mi-aduc aminte ce spuneam cu ani in urma: ca este un aristocrat al inimii, un compozitor care iti innobileaza sufletul si da eleganta sentimentelor. Asta pe linga curaj. Rachmaninov a avut curajul de a ramine el insusi, intr-o perioada in care cutumele artistice erau total diferite fata de ceea ce putea oferi el. Acelasi lucru il cred despre Yuri, ca are un anumit tip de eleganta greu de gasit azi. Eleganta este un termen mai puternic decit cuvintul, pentru ca nu tine doar de felul in care te prezinti, ci de o primenire a sufletului.
Vorbim despre un concert unanim cunoscut, pe care sint convins ca l-ati cintat de zeci si zeci de ori. Cum gasiti energia de a-l aborda si cind ar fi mereu prima data?
Asta e aventura muzicii live, dar si alegerea mea, pentru ca nu mi-a placut niciodata sa stabilesc niste reguli din care sa nu mai ies. De fiecare data e altfel, iar asta e in natura noastra… animalica. De fiecare data ne intilnim cu parteneri noi, cu sali in care nu am mai fost, cu acustici si instrumente diferite. Totul se schimba. Si apoi, de fiecare data se modifica felul in care cinti, in care simti, in care frazezi, deci exista o spontaneitate intrinseca. Altfel, eu nu as mai putea face aceasta profesie, ar fi inceputul sfirsitului… De fiecare data aceeasi conceptie? Unii o fac. Ii respect, pentru ca acesta este rezultatul unei viziuni foarte clare a ceea ce vor sa faca. Stiti expresia aceea, “ori e ca mine, ori nu e deloc”. Ca ascultator, iti poate da senzatia de forta aceasta determinare. “Asta e conceptul, nu exista alta cale”… Eu sint altfel si imi place sa ramin deschisa spre vibratiile momentului. Trebuie sa ai, intrucitva, senzatia ca muzica se scrie pe masura ce o asculti. Altfel, ea apartine unui raft de muzeu si cam asta e.
Sinteti acel gen de interpret caruia ii place sa se scufunde pentru o perioada in opera unui singur compozitor sau va place sa ii amestecati si sa ii alternati cit mai des?
As zice ca amindoua. Daca intri in universul unui singur compozitor, e ceva atit de puternic si de exclusiv in asta, incit te tine acolo. E la fel ca atunci cind citesti. Mi-aduc aminte, cind eram copil, daca descopeream un scriitor nou, aproape ca nu mai eram capabila sa ii parasesc universul pina cind nu citeam tot ce se putea de el. Cu muzica am aceleasi tendinte, favorizate si de faptul ca, dupa atitia ani, tot mai descopar lucruri noi la partiturile pe care le interpretez. Incredibil! E fascinant si infricosator in acelasi timp. Repertoriul pentru pian este foarte amplu. Iti dai seama ca, probabil, o viata nu ti-ar fi suficienta sa cinti tot, insa este si o chestiune de profunzime, pentru ca poti trai cu aceeasi sonata de Beethoven timp de un sfert de secol si tot mai sint lucruri de redescoperit in ea. Pe de alta parte, ca pianista, fac multe recitaluri, cint cu orchestre diferite, fac si muzica de camera, deci e firesc sa se adune multi compozitori in aceeasi stagiune.
Mi-a placut mult ce ati spus la un moment dat despre Bach: “Cel mai bun mod de a-l admira este de a ma confrunta cu el”. In momentul de fata, aveti vreun compozitor sau vreo lucrare pe care doar sa ii admirati, nu sa-i si interpretati?
As putea spune asta despre Schubert. Nu l-am cintat niciodata in public. Sigur, ca tinara pianista, am cintat impromptu-urile si i-am invatat sonatele la Conservator, dar nu l-am programat niciodata. Rezonez cu el total diferit decit am facut-o cu Bach. Ar mai fi si Mozart, care intra si iese din atentia publicului. Acum, de exemplu, revine. Bach ocupa un loc special si pentru ce reprezinta in sine, dar si pentru evolutia mea, din perspectiva acumularii experientei proprii si prin ce am fost invatata. Am avut norocul sa am un profesor extraordinar de la o virsta frageda. El mi-a spus: “Bach ar trebui sa fie piinea ta zilnica. Poate nu o sa-l cinti niciodata”…
Aveam de gind sa citez si aceasta afirmatie. Si daca el e piinea, cine e untul?
Ha, as spune ca untul a fost intotdeauna Brahms, mereu foarte prezent in ambele dimensiuni ale existentei mele, cea publica si cea privata, inca de la inceput. Adevarul e ca, interpretindu-l pe Bach atit de mult in ultimul an, in concert, pe disc, m-am schimbat radical. Daca esti perfectionist, ajungi si mai si. Muzica aceasta are atitea aspiratii si cerinte, incit te poarta la un nou nivel de presiune. E o presiune auto-impusa, aceea de a te ridica odata cu muzica. Bach deschide usi, perspective noi, largi, dar, totodata, si foarte concentrate pe anumite elemente.
Sa mergem mai departe pe firul concertului de Rachmaninov. Ajungem la partea a doua si la, probabil, cea mai cunoscuta tema a sa, All By Myself. O vom numi asa pentru ca toata lumea stie cintecul pe care l-a inspirat. Eu sint exponentul unei generatii care judeca muzica prin intermediul unei imagini asimilate, asa cum este cazul si cu aceasta piesa. E cinstit fata de intentia compozitorului?
Nu. Din contra. Dar totul are un pret. Asistam la o “generalizare” a muzicii, e adevarat, dar sint si foarte multi snobi, condescendenti cu faptul ca muzica clasica a devenit atit de populara. E un lucru foarte ciudat in profesia noastra: imediat cum cineva a ajuns foarte popular, inseamna ca e ceva bizar la mijloc. Pe de-o parte, ne plingem de izolarea muzicii clasice, pe de alta parte, daca se intimpla ceva care s-o aduca in fata, atunci e prostitutie artistica. Interesant, nu? Rachmaninov a suferit si el de pe urma acestui mod de a gindi. Ce s-a intimplat ulterior cu ea nu reflecta in nici un fel despre ce este, cu adevarat, aceasta muzica. Cred insa ca nimeni nu ar trebui sa aiba aroganta de a pune la indoiala darul cuiva de a oferi partituri care impresioneaza oamenii la un asemenea nivel. Daca ai creat un produs din care oamenii simt nevoia sa ia bucatele si sa le faca ale lor, e un “pacat” din iubire. Cineva a fost capabil sa scrie muzica asta, care ii atinge pe oameni in cele mai adinci colturi ale sufletului.
Aveti o imagine foarte romantica, iar un adaos la acest romantism pe care il degajati este legatura dvs. strinsa si speciala cu lupii. Cum s-a intimplat?
Intr-un mod aventuros si banal, in acelasi timp. Nu stiam nimic despre lupi, nu aveam un interes special fata de ei, dar iubeam lumea animalelor. Copil fiind, doream sa fiu biolog, iubeam natura si stiintele ei. Terenul era propice, asadar. Momentul decisiv a fost cel al conexiunii personale cu o alta fiinta, fapt care m-a motivat sa acced la un nivel superior al implicarii si dedicarii fata de o cauza. Exact asa s-a intimplat. Am intilnit aceasta femela, nu era lup suta la suta, atit de diferita de orice ciine pe care il vazusem vreodata. Am devenit curioasa in legatura cu specia. Nu e vorba doar de pasiune. Sigur, cu ea incepe totul, dar apoi se transforma in misiune. Treci si tu in alta dimensiune si simti ca ai datoria fata de tine sa urmezi o cauza. Trebuie sa vorbesti cu oamenii, iar in cazul lupilor exista atit de multe prejudecati… Nici macar acesta nu a fost motivul pentru care m-am aplecat asupra lor. Sigur, sint printre marii pradatori ai ecosistemelor nordice si asta ii face ingineri ai bio-diversitatii. Nu doar sanatatea fizica tine de biodiversitate, sanatatea generatiilor viitoare, dar si sanatatea spirituala, emotionala, ceva ce le datoram copiilor nostri si celor care le vor succeda.
Cum se intilnesc lupii si muzica in interiorul dvs.? Cine imblinzeste pe cine?
Nu cred ca exista o mare conexiune, in afara romantismului pur. Stiti cum obisnuiau sa spuna romanticii germani: “Natura interioara este cea mai buna muza” si “Arta imita natura”, chiar daca aceasta era o idee existenta deja in timpul lui Bach. Nu inventam lucruri noi, ci doar le redescoperim pe cele deja existente. Sigur ca exista si latura intuitiva a vietii de artist. Este esentiala. Daca nu o ai, ar trebui sa faci altceva. Natura, ca si concertul live, te invata sa fii umil si sa te obisnuiesti cu ideea ca, de fapt, nu prea stii nimic. E si o chestiune de respect pe care o asimilezi linga lupi: faptul ca nimic nu poate fi garantat. Asta e o lectie foarte buna pentru viata.
Vorbind despre imblinzire, a trebuit vreodata sa faceti fata prejudecatilor potrivit carora o pianista delicata si tinara nu ar trebui sa se puna cu cele mai grele si mai solicitante opus-uri ale repertoriului?
O, da, mai ales in tinerete! Citeodata, intr-un mod usor pervers, stau si ma intreb daca nu asta m-a impins si mai mult. Sigur, afinitatile mele cu repertoriul romantico-dramatic erau, deja, acolo. In conservator mi s-a spus nu o data ca ar trebui sa ma limitez la Chopin. Nu ma intelegeti gresit, imi place Chopin, dar a existat mereu in mine un dracusor care mi-a spus sa fac invers de ceea ce ma sfatuiau altii. Asa simteam ca ma apropii de ceea ce ar trebui sa fac. Sigur, au fost tot felul de prejudecati. Lupt cu ele si acum. Pe de alta parte, nu ma tem ca nu voi vedea padurea din cauza copacilor. Ceea ce fac, fac pentru ca este inevitabil si pentru ca nu am de ales. Asta e motivatia si e ca o chestiune de viata si de moarte. Suna a cliseu, stiu, dar daca poti sa faci alte lucruri, atunci obligatoriu este sa le faci! Ce vreau sa spun este ca actiunile ar trebui sa ne fie dictate de trairile noastre personale, si nu de perceptiile altora.
“Cea mai mare presiune vine de la noi insine”
Detectez multe intrebari in concertul lui Rachmaninov. Care ar fi marele semn de intrebare pentru o pianista ca dvs.?
Foarte buna intrebare! As spune ca este indoiala daca voi putea merge mai departe.
Ce va face sa va indoiti de asta?
Faptul ca muzica iti cere atit de mult, de fiecare data. Chiar daca iti secatuieste toate resursele, tot nu este suficient. Si apoi te gindesti: voi mai fi in stare s-o fac inca o data? Citeodata te imbogateste formidabil, iesi de pe scena total reinjectat cu energie vitala! Alteori e un contrast total, esti golit, nu mai ramine nimic. Ai senzatia ca urci un munte de fiecare data. Pe de alta parte, e ciudat sa vorbesc despre dificultatile vietii de artist. E aproape obscen, pentru ca este un privilegiu sa ai o asemenea viata.
E viata pe care ati ales-o…
Exact, e viata pe care am ales-o, o viata in care daruiesti si primesti mult in egala masura. Ba poate mai mult, pentru ca publicul te rasplateste, colegii de pe scena o fac si ei. Nu mai ramine nimic pentru care sa te plingi. Se vorbeste de presiunea pe care o ai de a ramine in top tot timpul. Cea mai mare presiune vine de la noi insine.
V-am vazut live, v-am vazut in diverse inregistrari… Purtati mereu haine simple, bijuterii aproape deloc, machiaj foarte discret. Pe de alta parte, fata dvs., ca si finalul concertului lui Rachmaninov, are totul: miscari, intrebari, soapte moi, citeodata chiar o muzica a ei. Ce va trece prin fata ochilor atunci cind sinteti la pian?
Nu stiu sigur. Citeodata sint foarte constienta de tot ceea ce se intimpla in jur – fiecare atitudine a colegilor de pe scena, fiecare reactie in public. Citeodata nu mai esti acolo deloc si nu mai stii ce se intimpla. Citeodata poti avea o dedublare, acel sentiment ca te urmaresti de sus si comentezi ceea ce faci in acelasi timp in care cinti.
Puteti face asta?
Nu e un sentiment prea placut. Mintea, ratiunea reprezinta unul dintre cei mai periculosi dusmani. As spune ca e la fel si in sport, dar studiul indelungat si sustinut al muzicii ne permite sa ne luam zborul. Nu se intimpla de fiecare data. Daca s-ar putea, nu ar mai fi atit de special. Nu exista o reteta pentru asta. Poti doar sa speri si, am mai spus-o, sa renunti la control. Daca iti place sa controlezi totul, aici controlul nu-si mai are rostul. S-ar putea sa nu iti dai seama de asta, pentru ca de la el vine confortul. Dar ratezi ocazia de a trece la urmatorul nivel. Ca sa ma intorc la intrebare, nu sint sigura ca stiu ce vad.
…culori, imagini, chipuri?
Cu siguranta mai mult culori, dar nu numai. Citeodata simt doar ca sint conectata la altceva. De multe ori m-am gindit ca rolul unui interpret nu reprezinta mult, dar, in acelasi timp, el are responsabilitatea de a fi medium-ul, canalul deschis intre compozitor si constiinta colectiva a publicului. Trebuie sa fii suta la suta acolo, sa percepi momentul in totalitate, ceea ce ne este foarte greu, dar nu ai de ales. In acelasi timp, trebuie sa nu fii deloc acolo. Daca esti, stai in drum.
Biografie
» Nascuta in Aix-au-Provence in 1969, Helene Grimaud studiaza la Conservatorul din Aix, apoi la Marsilia. La 30 de ani este admisa la Conservatorul din Paris. Imediat dupa terminarea studiilor, inregistreaza primul CD cu integrala Studiilor tablou de Rachmaninov op. 33, pentru care primeste, in 1986, Grand Prix du Disque.
» In 1987 primeste o invitatie din partea dirijorului Daniel Barenboim de a cinta alaturi de Orchestra din Paris, moment de turnura in cariera sa, pentru ca va incepe sa colaboreze cu cei mai buni dirijori si cu cele mai importante orchestre ale lumii. Pianisti importanti ca Dmitri Bashkirov, Gidon Kremer si Martha Argerich au exercitat o influenta imensa asupra calitatii interpretarii sale. Din 1990, se stabileste in Statele Unite ale Americii si pleaca in Europa pentru a concerta alaturi de Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg, condusa de Yuri Temirkanov, unde a interpretat Concertul nr. 2 de Rachmaninov, la festivalul de la Aix-en-Provence. Concerteaza sub bagheta lui Claudio Abbado, Kurt Sanderling, Kurt Masur, Riccardo Chailly, Vladimir Jurowski si Vladimir Ashkenazy.
» In ianuarie 2002 este distinsa cu Ordinul pentru Arte si Litere. In octombrie 2005 ii apare cartea Lectii particulare si primeste premiul Echo la categoria “Instrumentistul anului”.