Premisele erau oricum ingrijoratoare: un festival international plasat intr-un oras in care salile de cinema sint mereu goale, in care Victoria si Republica au scaune cu tapiteria smulsa si huse de autobuz satesc, in care doar premierele de gala (maximum doua pe an) mai pot umple o sala. In plus, festivalul se desfasoara intre 25 septembrie si 3 octombrie, exact inainte de inceperea anului universitar – or, e lucru stiut ca publicul unui festival de felul IIFF-ului e alcatuit majoritar din studenti. O vreme am crezut ca organizatorii au facut niste studii inainte, ca stiu cu ce fel de public au de-a face si ca au pregatit o strategie rasunatoare ca sa faca din festival un adevarat eveniment cultural al orasului. Primele afise au aparut insa cu doua zile inainte de deschidere, intr-un Iasi care habar n-avea ca urmeaza sa gazduiasca un festival international de cinema.
Totusi, vineri, 25 septembrie, in fata cinematografului Victoria se adunase o multime de lume. E drept ca s-a intrat pe baza de invitatii (citeva bilete s-au vindut in ultima clipa), impartite generos sponsorilor, partenerilor, primariei, parlamentarilor, jandarmilor etc. Deschiderea oficiala era anuntata la ora 19.00, dar in sala s-a intrat de-abia o ora mai tirziu (presedintele festivalului, Ciprian Alexandrescu, si-a cerut scuze pentru intirziere si a spus ca organizatorii si-o „asuma“, la fel cum isi asuma si viitoarele greseli inevitabile la o prima editie. Nu stiu de ce i se pare domnului Alexandrescu ca asumarea echivaleaza instantaneu cu absolvirea de greseala.).
Publicul parca venea din doua lumi complet diferite: pe de o parte, oameni din lumea filmului sau pur si simplu obisnuiti ai salilor de cinema, pe de alta, domni si doamne in sacouri, pentru care iesitul la film e ca un mers la teatru plus molfaitul de popcorn. Deschiderea oficiala a fost facuta (ca si la TIFF, cu citeva luni in urma) de prima parte a Amintirilor din Epoca de Aur, filmul produs de Cristian Mungiu. Probabil ca alegerea a fost motivata de implicarea in proiect a mai multor ieseni (Mungiu insusi si actorii de la National, Teo Corban, Ion Sapdaru si Calin Chirila), iar proiectia Amintirilor a fost, in ciuda intirzierii cu care a inceput, un succes. S-a ris si s-a aplaudat la fiecare din cele patru legende urbane care populau inainte de ’89 imaginarul colectiv. Desi inegale ca valoare (cel mai bun mi s-a parut cel regizat de Hano Hofer), scurtmetrajele au fost o introducere foarte buna in atmosfera de festival. Conta, desigur, si continuarea lui.
Nimeni n-a cucerit pe nimeni
Pe hirtie, IIFF pare a fi unul din cele mai bune festivaluri de la noi. Selectia, facuta de Anca Gradinariu, directorul artistic al IIFF, aduna o sumedenie de filme excelente (160 in total), aduse de la Berlin, Cannes, Sundance etc. Juriul, condus de Anamaria Marinca, e alcatuit din profesionisti ai cinema-ului. Daca n-ar fi si organizarea la mijloc, aproape c-ai putea spune ca te afli pe miini bune. Insa nu te afli. Programul e tiparit pe o foaie A5 si, ca sa-ti dai seama ce film vrei sa vezi, ai nevoie de o lupa in mina si un cip IMDB implantat in cap (pentru ca, in afara de titlu, nu mai exista nici o informatie despre filme). In plus, exista vreo 3-4 variante ale programului (ieri seara mi se parea ca cel de pe Internet e mai aproape de adevar, dar intre timp am aflat ca cel afisat la Victoria e mai „la zi“). La IIFF, aproape orice proiectie se poate transforma in proiectie-surpriza. Mergi la cinema sperind c-o sa vezi un film, si vezi altul. Asa au patit citiva actori de la teatrul din Piatra Neamt, care au venit luni special la Iasi ca sa vada in sectiunea „Romanian Days“ doua scurtmetraje in care jucasera. La finalul proiectiei, i-au intrebat pe baietii de la Glendale de ce scurtmetrajele lor nu s-au dat. Raspunsul (organizatorii au schimbat cele doua calupuri intre ele, filmele cu pricina rulind cu o zi inainte) a venit ca o simpla constatare si fara nici un fel de scuza.
As putea povesti in continuare despre privelistea dezolanta din sala de la Casa Studentilor, in dupa-amieze in care studentii stateau la coada la cazari in Tudor si in Copou, despre intirzierile de 10-15 minute cu care incep mai toate proiectiile, despre programari si reprogramari in care te pierzi, despre vointa si rabdarea de care ai nevoie ca sa mergi la un film de la IIFF, despre lipsa incredibila de informatie (site-ul oficial are in continuare sectiuni la care nu s-a scris nici un rind). Dar ma opresc, prevazind deja reactia „oficiala“. Mi-am dorit ca festivalul asta sa stie sa-si cucereasca publicul, sa-l indrume inteligent spre sala de cinema. Deocamdata, nimeni n-a cucerit pe nimeni. Ba mai mult, dupa citeva experiente nefericite, ii inteleg pe cei care au renuntat sa mai iasa din casa doar ca sa nimereasca la alt film decit cel pe care voiau sa-l vada. Eu voi continua sa merg pina in ultima zi, pentru ca filmele sint bune si pentru ca deja asteptarile mele s-au prabusit pina aproape de nivelul marii.
Nu ma convinge in nici un fel scuza primei editii. As fi avut toata intelegerea din lume daca ne-am fi aflat prin 1990-1991, cind de-abia invatam cum se face o lansare de carte. Dar au trecut 20 de ani, TIFF-ul e la a opta editie, Anonimul a avut timp sa si moara, regulile unei bune organizari de festival sint deja common knowledge. Ca sa nu mai spun ca cei de la Asociatia Romana a Filmului Independent (organizatorii IIFF) au mai mers probabil si pe la alte festivaluri din lume, ca sa stie acea lista interminabila de „asa nu“ (nu subtitrare decalata, nu voluntari fara training etc.). Asa cum arata deocamdata, IIFF e un festival pentru care nimeni n-a fost pregatit, nici publicul lui, nici organizatorii. Ar fi trebuit, poate, ca prima editie sa fie o editie-experiment, cu filme mai putine, dar mai bine mediatizate, cu o echipa care sa-si cunoasca bine publicul si care sa stie cum sa si-l atraga de partea ei (eventual cu o campanie bine gindita facuta din timp). Poate e prea devreme ca IIFF-ul sa „se vrea a fi“, asa cum scrie pe site si in booklet, „unul din cele mai mari festivaluri internationale de film pentru publicul larg din Estul Europei“.
Un singur eveniment IIFF m-a entuziasmat
In final, le recomand totusi cititorilor „Suplimentului“ sa mearga macar simbata la cinema, cind se vor proiecta filmele cistigatoare la cele cinci sectiuni din competitie; sint convinsa ca ele vor fi foarte bune. Si nu uit sa amintesc de seara de simbata, 26 septembrie, cind s-a proiectat The Boat that Rocked (r. Richard Curtis), o comedie plina de energie despre un post de radio pirat din anii ’60, cu o distributie impresionanta (Kenneth Branagh, Philip Seymour Hoffman s.a.) si o coloana sonora dementiala (Stones, The Who, Dylan, Cohen).
A fost singurul moment cind am avut senzatia ca ma aflu intr-adevar la un festival de cinema, sala a aplaudat si-a ris cum nu se mai intimplase din zilele bune ale Victoriei, iar proiectia a fost urmata de o discutie extrem de interesanta despre radiourile pirat din Europa. Pina acum, seara The Boat that Rocked a fost singurul eveniment IIFF care m-a entuziasmat. Poate ca pina simbata, cind se incheie festivalul, vor mai fi si altele, despre care ma voi bucura teribil sa scriu, multumita ca previziunile sumbre mi-au fost totusi contrazise.