Emil Brumaru: Povestile pot fi reluate. Asta e si farmecul lor. Reluate si duse in cu totul alta directie. De exemplu acum, nu stiu de ce, imi vine sa povestesc despre cum, la Iasi, cit am locuit pe strada Dobrogeanu Gherea (actual I.C. Bratianu), neavind o baie, ne spalam, cu mic cu mare, intr-o balie larga de lemn, dusa in bucatarie! Desigur, cind faceam o balaceala totala! O fi avind vreo legatura cu singuratatea?
V.D.N.: Are legatura cu singuratatea, si-nca cum! Cind esti mai singur decit in multime? Si mai ales expus asa, complet neajutorat. Dar depinde si la ce virsta se intimpla asta. Imi amintesc o balaceala generala, cu verisorii plecati in Germania, pe cind aveam vreo 4-5 ani, in curtea din Timisoara. Cadita colorata, apa incalzita la soare. Picurii stralucitori, risul, risul gilgiit si joaca!… N-are de-a face cu singuratatea, e frumusete de cristal. Cu singuratatea are insa de-a face episodul cind, ani mai tirziu, o matusa se chinuia sa-mi dea jos hainele, la Arad, ca sa ma spele. Nu-mi amintesc decit opozitia mea de animal feroce, incoltit, asaltat…
E.B.: Si iar o sa sar la altceva. Singuratatea in mijlocul unei gloate, a unei turme pentru care, atunci, la 16 ani, student in anul intii la medicina, aveam un dispret profund, o antipatie manifesta fata de colegii, unii cu 10-15 ani mai in virsta decit mine, care vorbeau, rideau, se agatau de fetele fumind in draci. Stam permanent, in pauze, fix, in banca lunga, neiesind pe culoarele inalte, si citeam, tin minte precis, o carte de Tudor Vianu, parca Teoria valorilor (dar s-ar putea sa dau titlul inexact). Odata am urlat la unul mai batrin, am tipat brutal sa se dea la o parte ca sa pot vedea ce era scris de profesor pe tabla. Ala, mi-l amintesc o viata, m-a intrebat daca sint de la tara. Am avut, pe parcurs, de furca cu dinsul, era secretarul de partid al anului, sau de UTM, oricum un stab, un coleg care mai tirziu a ajuns psihiatru, profesor chiar, a scos carti de specialitate si cugetari… Nu-l inghiteam deloc…
V.D.N.: La 18 ani, din Pitesti, am pornit cu trenul spre Bucuresti, pentru a vedea facultatea, caminele. Parintii trageau spre Timisoara, unde era si sora deja studenta, unde era si casa bunicilor, unde voiau cu totii sa ne tragem, rind pe rind. Doar eu, oaia neagra, visam Bucurestiul. Vomitam in tren, satula sa argumentez. Imi amintesc cum am pus jos piciorul cind am coborit din tramvai, si locul complet necunoscut, o cladire veche, uriasa, inconjurata de tei. Si totul era strain, strain. „Doamne, ce sa cauti tu singura aici?“, se tinguia mama. Si am stiut imediat ca acolo e de mine. Pentru ca multimea in care ma simteam singura pe atunci mi-era chiar familia.
E.B.: Spuneam ca am avut de furca cu acel coleg-stab, vesnic conducind sedinte de UTM, de dare afara din organizatie a colegilor care plecau in Israel etc. Sedintele erau interminabile, mai ales cele consacrate bestelirii celor ce facusera cerere de plecare. Tineau pina pe la 2-3 noapte. In amfiteatrul de anatomie. Un adevarat ritual. Ii faceau cu ou si cu otet, tradatori de tara, vinduti capitalismului, dusmani ai societatii, dar cum nu-i mai numeau? Se ridicau ca sa-i umple cu laturi aceeasi bravi utemisti, naiba stie pe ce criterii ajunsi la facultate (pe atunci fiii de colectivisti intrau fara examenele dure care adunau cite 10 pe un loc; ei erau admisi automat, doar pe baza unui colocviu de forma!!!), tineri patetici, timpiti si, in definitiv, inraiti… Ce ma-sa cautau ei la Medicina? Cei vizati, in final, erau dati afara si din sala… La masa trona tipul care ma luase la ochi, Selaru, altul, Furcoi… Au murit amindoi. Le mai stiu numele fiindca am avut de-a face cu dinsii cind am fost si eu aspru sanctionat: mi s-a dat vot de blam cu avertisment la inceputul anului doi… dar asta e alta poveste… In sedinta consacrata mie, stam in ultima banca si citeam, ascunzindu-le sub pupitru, poezii de Blaga, o editie din acelea definitive din Fundatiile Regale, imprumutata de la incomparabilul Eleizer Frenkel… profesor de idis…
(va urma)