Mecanismele fricii
“Herta Muller are sanse mari sa cistige Premiul
Nobel pentru Literatura in acest an”. Era o previziune jurnalistica pe care
multi au primit-o cu rezerva. Pe 8 octombrie, la ora 14.00, am aflat ca
previziunea a devenit realitate. Scriitoarea a fost recompensata de juriul Nobel
cu aceasta distinctie literara “pentru onestitatea prozei in care descrie un
peisaj al dezradacinarii”.
Dar cine este Herta Muller? Este o scriitoare incomoda, o prezenta acida si un critic dur al oricaror incercari de elogiere. Herta Muller sta ascunsa in spatele textelor sale, ca in spatele unei cortine care nu se va mai ridica niciodata. “Herta Muller face treaba scriitorilor romani”, spun scriitorii germani, adica duce singura un razboi al memoriei cu uitarea. In jurul aceleiasi obsesii: trecutul comunist. Ea este “scriitorul cu Securitatea”, poarta o eticheta care o descrie, dar nu o subscrie.
Herta Muller este “strain in lume”, iar pentru ea patria nu poate fi limba, ci ceea ce se scrie intr-o limba. Despre ce scrie acest vesnic strain? “Scrie despre dictatura, despre ce nu se poate uita, despre anchetele Securitatii, despre viata din mijlocul unei populatii alienate”, a spus Catrinel Plesu, construind astfel imaginea scriitorului incomod pentru viata culturala, chiar si in Germania, unde canonul literar actual cere priviri asupra prezentului, trecind in umbra trecutul.
Nora Iuga, traducatoare a romanelor Hertei Muller, a observat o rezonanta puternica intre temele-obsesii si scriitura textelor sale. “Exista un insolit diurn, dar si vecinatatea teribila a mortii in textele ei”, a spus aceasta, facind paralele intre imaginea “regelui care se-nclina si ucide” si joaca-vinatoare dintre cel anchetat si anchetator, ca pe o “tabla de sah guvernata de doi regi”.
“Am fost lovit de Animalul inimii. “ Asa a punctat T.O. Bobe intilnirea cu scriitura Hertei Muller. Este un scriitor senzational, cartile sale sint extrem de dense, adica “Herta Muller te loveste in plex, ti se taie respiratia pur si simplu. Si nici nu se poate altfel, pentru ca descrierea scenelor de ancheta, in care organele Securitatii o numeau, in zilele bune, “curva si dusman”, sau descrierea amanuntita a relatiilor distructive dintre oameni ori comunitati te obliga la reconsiderarea propriilor pozitii etice. Cum observa Ovidiu Simonca, Herta Muller reuseste sa arunce o indoiala deplina asupra unor concepte, cum ar fi cel de “patrie”, cit timp patria in comunism insemna doar xenofobie, violenta si represiune.
In ultimii ani, scriitoarea a revenit adeseori in Romania, legindu-si numele de o initiativa precum Festivalul “Oskar Pastior” de la Sibiu, eveniment despre care puteti citi chiar in pagina a 4-a acestui numar. Era nevoie ca Herta Muller sa revina in viata culturala romaneasca pentru a se redeschide o rana veche. Talentul si intransigenta scriitoarei din Banat dau semnul unei noi si necesare literaturi a marturisirii.
Interviul de mai jos a fost realizat in 2005, la putin timp dupa aparitia in romaneste a volumului Regele se-nclina si ucide. Numele autoarei era intens vehiculat in cercurile literare si jurnalistice ca pretendenta cu greutate la Premiul Nobel pentru Literatura. Publicam citeva fragmente din acest dialog.
Interviu de George Onofrei
Editorii germani va caracterizeaza drept o fire foarte pretentioasa, chiar dificila uneori. Sinteti de acord cu aceasta caraterizare?
Fiecare om este dificil… Un om care nu e dificil nu e nici interesant. E adevarat, exista in Germania – iar lucrul acesta il stiu de cind am venit – o parte a criticii literare care are impresia ca, tocmai pentru ca traiesc aici, ar trebui sa scriu cindva ceva despre aceasta tara, si nu o “carte-eseu”, ci una de fictiune. Tot timpul imi spun ca ar trebui – cu limbajul pe care il am si cu modalitatea mea de a observa – sa scriu ceva si despre Germania. Cred ca aceste cereri nu au sens, pentru ca eu trebuie sa scriu despre ceea ce ma preocupa pe mine. Iar asta tine, in primul rind, de lucrurile care atirna greu in biografia unui scriitor… Practic, temele despre care scrii sint influentate, in cea mai mare masura, de biografia ta. Eu scriu doar despre ce ma preocupa si am observat ca, plecind din Romania, am avut, cel putin in ultimii cinci-sase ani, senzatia ca resimt tara. Asta s-a datorat mai ales faptului ca intrasem intr-un spatiu in care n-am mai putut scrie, afectata in mod direct de Securitate si de toate presiunile acestea. Abia atunci, dupa ce ma distantasem de lucrurile rele care mi s-au intimplat in Romania cu Securitatea, am inceput sa ma gindesc ce s-a intimplat de fapt, cum se prezinta lucrurile, cum ajunge un individ sa se puna la dispozitia unui aparat represiv, de ce altul refuza… Nu eu sint cea care alege tema, ci tema ma alege pe mine! Asadar, cit timp voi fi influentata de cele ce s-au intimplat in Romania, voi scrie despre asta.
Cum ati caracteriza in acest moment relatia dumneavoastra cu limba romana?
Eu am invatat sa vorbesc fluent romaneste abia cind am ajuns la oras, la virsta de 15 ani. La tara, unde am copilarit eu, nu erau decit doi romani: medicul si politistul. Toata lumea vorbea nemteste. Invatatorii de la scoala erau si ei nemti, deci vorbeau o romana invatata doar pentru a putea preda. Cind am ajuns la oras, am inceput sa invat romana din situatiile de toata ziua si abia atunci am invatat cu adevarat limba. Desigur, citisem deja destul ca sa pot intelege felul in care suna o limba, ce imagini poetice, ce metafore sau ce conexiuni de limbaj exista. M-a frapat atunci sa descopar ca limba romana are atitea straturi de exprimare si am fost practic infometata sa o invat. Dupa aceea am avut ghinionul – asa l-am considerat initial – sa ajung la o fabrica de tractoare din Timisoara. Acolo am stat doar printre romani si am descoperit ca, de fapt, a fost un mare noroc sa fiu alaturi de ei. Am ascultat cum vorbesc muncitorii de acolo… Cea mai buna prietena a mea a fost romanca, probabil ca si din cauza apropierii noastre am invatat limba asta de parca ar fi fost a mea.
Dupa 1990 ati fost de mai multe ori in Romania. Ce impresie v-au lasat aceste vizite?
Pentru mine, schimbarile au fost enorme, plecind din tara in timpul dictaturii si reintorcindu-ma acum… La Timisoara am fost foarte rar, iar Bucurestiul nu imi este atit de cunoscut, pentru ca nu am trait acolo. Dar, de exemplu, m-au impresionat foarte mult reclamele, limbajul lor. Toate acestea au fost foarte neobisnuite pentru mine, deoarece eu nu traiesc la Bucuresti si nu am vazut cum, incetul cu incetul, se instaleaza asta. In rest, m-a preocupat in mod deosebit povestea cu arhivele Securitatii, CNSAS-ul – si m-am enervat de fiecare data, pentru ca am vazut ca dosarele nu sint disponibile, desi am fost de citeva ori acolo. Cred ca aceasta problema nu este numai una care tine de dosare sau de Securitate, ci este una ce tine de procesul democratizarii. Intr-o tara in care a fost o perioada atit de crunta de dictatura nu se poate sa se treaca la problemele zilei fara a se discuta despre lucrurile din trecut… Si, in legatura cu aceasta, felul in care toate celelalte se dezvolta sau ramin cum sint reprezinta o problema de baza. Modul in care se procedeaza la CNSAS este scandalos. Eu am primit 33 de pagini din dosarul meu, dar am constatat ca este o batjocura. In paginile acestea nici nu este vorba despre mine. Sint doar niste raportari generale pe care le-a facut Securitatea din Timisoara la Securitatea din Bucuresti si invers. Exista in aceste documente sute de nume de scriitori si artisti plastici. Practic, toata lumea culturala care, timp de treizeci de ani, a umblat prin Timisoara este prezenta. Insa nu e prezenta nici o singura situatie in care sa fie vorba despre mine. Mi se pare ca acest lucru este mai dezgustator decit daca institutia respectiva ar fi spus ca nu-mi da dosarul. Au maturat gunoiul si mi l-au trimis.
Ce moment identificati drept “actul dumneavoastra de nastere ca scriitor”? A fost debutul din Romania sau s-a produs acest moment o data cu prima carte publicata in Germania?
Eu nu mi-am dorit sa ajung scriitoare, mie mi s-a intimplat asta. In Romania am lucrat la o fabrica sau am avut un post in invatamint, deci in nici un caz nu imi puneam problema ca voi scrie sau ca voi deveni scriitoare. Cind mi-a aparut prima carte in Romania, pe undeva am fost scriitoare. Asa s-ar putea spune si asa a ramas. Apoi am ajuns in Germania… Cine a stiut ce se va intimpla?! Am incercat sa lucrez mai departe ce si cum credeam eu de cuviinta… Asadar, daca ma numesc “scriitoare”, atunci asta s-a intimplat de atunci, de cind mi-a aparut prima carte. Si asta a fost in Romania.
Cu cine din lumea literara romaneasca ati mai pastrat legatura dupa plecare?
Cu Nora Iuga. Cind mai traia, cu Gellu Naum, pe care il iubeam si-l respectam foarte mult. Din cind in cind, au venit aici si Bobe – sau Daniel Banulescu. De multe ori, cind vin oameni din Romania pe aici, iau contact cu ei.
Va recunoasteti mai degraba ca poeta, prozatoare ori eseista?
Cred ca e acelasi lucru. Am acelasi continut. Cind imi propun sa scriu ceva, primul lucru care ma face sa ma decid ca voi scrie este ca stiu ce vreau sa fac, ce vreau sa spun. Atunci depinde de forma in care ajunge ideea respectiva. Pentru mine, nu exista mare diferenta. Citeodata spun ca nu pot sa scriu numai fictiune pentru ca simt nevoia – cum a fost atunci la Universitatea din Turbingen – sa vorbesc direct despre lucrurile adevarate, concrete care s-au intimplat. Si atunci, pentru ca simt nevoia sa vorbesc in acest mod, voi scrie un eseu, si nu o nuvela sau un roman. De multe ori fac textele acestea scurte, de colaje, pentru ca imi dau posibilitatea sa ma folosesc de o usurinta, de o ironie si de o naturalete, lucruri pe care in romane nu le pot folosi din cauza temelor abordate. In romane nu pot, pentru ca tema nu accepta acest ton. Este un ton pe care il indragesc si imi apartine, dar depinde foarte mult de locul in care se potriveste. De situatie depinde ce forma scrisa iese pe hirtie.
Este Nobelul pentru literatura cel mai important premiu pe care il poate primi un scriitor?
Asa se zice, dar pe mine nu ma preocupa acest aspect. E un premiu mare, care este, bineinteles, consistent si din punctul de vedere al banilor. Eu nu sint innebunita, nu ma imbata gindul ca premiul acela este cel mai… Desigur, cred ca, la fel ca fiecare om care lucreaza, si pentru un doctor, si pentru un inginer este mai placut sa simta ca munca lui este acceptata si recompensata. Ma bucur pentru fiecare premiu, deoarece mi se dovedeste astfel ca sint oameni care imi apreciaza munca. E mai placut decit sa nu fii luat in seama.
Dumneavoastra v-ati considera o est-europeana care a reusit?
Da, cred ca s-ar putea spune asta. Cred ca este o conditie generala ca un scriitor sa ramina el insusi si cred ca cea mai mare greseala este ca un scriitor sa incerce sa scrie o literatura care place si vrea sa se acomodeze in mod literar la mediul in care este. Eu cred ca o literatura buna nu cunoaste geografie. O carte poate sa fie foarte buna numai daca este autentic scrisa, indiferent de unde vine scriitorul.
Biografie
» Herta Muller (n. 1953) a studiat germana si romana la Universitatea din Timisoara, iar apoi a lucrat ca traducatoare si profesoara
» Prima sa carte, Niederungen (Tinuturile joase), a aparut in 1982, dupa multe aminari si interventii ale cenzurii, si a fost publicata in varianta originala abia in 1984, in Germania
» Din 1985, lucrarile Hertei Muller au fost interzise in Romania. Din cauza dezvaluirii si criticarii in mediile occidentale a realitatilor dictaturii ceausiste, autoarea a suferit presiuni tot mai puternice, mergind pina la amenintari cu moartea
» In 1987 a emigrat in Germania, iar de atunci traieste la Berlin, fiind unul dintre cei mai importanti autori din literatura de limba germana
Volume
» Reisende auf einem Bein (Calatori pe un picior, 1989),
» Der Fuchs war damals schon ein Jager (Inca de pe atunci vulpea era vinatorul, 1992)
» Der Wachter nimmt seinen Kamm (Paznicul isi ia pieptenele, 1993)
» Herztier (Animalul inimii, 1994)
» Hunger und Seide (Foame si matase, 1995)
» Heute war ich mir lieber nicht begegnet (Mai bine nu mi-as fi iesit azi in cale, 1997)
» Der Fremde Blick (Privirea Straina, 1999).
» Cartea Regele se-nclina si ucide a aparut cu titlul original Der Konig verneigt sich und totet in 2003 (Editura Carl Hanser, Munchen, Viena)
» Cel mai recent roman al Hertei Mullereste Atemschaukel, aparut acum o luna in Germania la Editura Hanser. Romanul abordeaza tema deportarii sasilor in URSS si se bazeaza pe experientele lui Oskar Pastior, deportat la virsta de 17 ani.
La Editura Polirom au aparut: Regele se-nclina si ucide, (2005), Este sau nu este Ion (contine CD), (2005) si Animalul inimii, (editia a II-a, 2006).
La noi in Germania
Chiar in primele zile dupa sosirea mea din Romania am fost invitata la cina. Cind am intrat in bucatarie, gazda rumenea o friptura de miel la cuptor. Vedeam pentru prima oara un cuptor cu geam de sticla si cu interiorul luminat. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la el, lumina expunea vazului carnea. Basicute de spuzeala se tirau incolo si-ncoace, respirind si plesnind. Ma uitam la carnea aceea cu luciu brun ca la un film peisagistic la televizorul in culori: un soare piclos si roca de miel locuita de jivine sticloase. Gazda a deschis usa de sticla, spunind in timp ce intorcea bucatile de carne de pe o parte pe alta: “Pai, Canetti e si el din Romania”. Am spus: “Ala-i din Bulgaria”. A spus: “Asa-i, mereu incurc tarile astea, dar capitalele le cunosc, Bulgaria cu Sofia – Romania cu Budapesta”. Am spus: “Budapesta e la unguri, Romania e cu Bucurestiul”. In filmul meu, felul in care rasucea carnea cu dintii furculitei arata ca si cum un rac ar fi reorinduit peisajul. Si-mi parea ca incurcatura din capul lui se produsese doar pentru ca intorsese alandala bucatile de carne din tigaie. A inchis usa de sticla, spunind: “Sper sa-ti placa, ai mincat vreodata carne de miel?”. “In Romania se maninca multa carne de miel”, l-am asigurat, “Cintecul Nibelungilor la romani, epopeea lor nationala, povesteste despre oi si pastori”. “Asta-i nostim”, a spus. Iar eu l-am corectat: “Nu e nostim deloc, e vorba despre inselaciune si deplina singuratate a omului in spaima, despre suferinta si moarte”.
Fragment din Regele se-nclina si ucide,
p. 198, colectia “Ego-grafii”,
Editura Polirom, 2004