Flooding with Love for the Kid e un bun exemplu ca poti face cinema chiar si atunci cind iti lipsesc orice fel de mijloace, dar esti indeajuns de nebun incit sa nu-ti pese. Nu spun neaparat ca e un experiment reusit. Daca Oberzan s-ar fi rezumat la un mediumetraj, filmul lui n-ar mai fi avut momente moarte. Asa, ramine o curiozitate demna de consemnat in cartea recordurilor cinematografice, una pe care n-ar fi stricat totusi s-o vada mai multa lume.
Mai multa lume mi-as fi dorit sa vina si la celelalte proiectii din cadrul Festivalului International de Film de la Iasi. De exemplu vineri, la ora 15.00, cind in una din salile de la Glendale am vazut minunatul documentar Australia (r. Claudiu Mitcu) in prezenta regizorului, a unei amice de-ale lui si a celor doi prieteni ai mei cu care am fost la film. Australia, povestea emotionanta a participarii nationalei noastre de fotbal (despre nationala persoanelor fara adapost e vorba) la Homeless Word Cup 2008, filmata fara melodrama inutila, a ramas nepremiata la Gala din ultima seara, la fel ca Munyurangabo (r. Lee Isaac Chung), lungmetraj rwandez construit in jurul prieteniei dintre doi baieti venind din clanuri rivale. In spatele lor, camuflata in peisajul satelor sarace din Rwanda, apare tragedia unei tari sfisiate de razboi si foamete.
Publicul a rasuflat usurat la finalul Galei
Dintre lungmetrajele prezente in competitie, Rudo si Cursi (r. Alfonso Cuaron) a luat premiul pentru regie, oarecum nejustificat, filmul fiind doar un debut simpatic si-atit. Iar trofeul IIFF, Zimbrul de Aur (astept cu nerabdare festivalul care va inmina Elefantul de Aur, Veverita de Aur si, mai ales, Capra Neagra de Aur), a mers la The Messenger (r. Oren Moverman), cu Woody Harrelson si Ben Foster in rolurile principale. The Messenger, istoria trista si lipsita de glorie a doi fosti soldati intorsi din Irak si insarcinati sa aduca familiilor vestea mortii rudelor lor in razboi, se misca pe frontiera subtire dintre lacrima si lacrimogen si aluneca uneori inspre suferinta stridenta a blockbuster-urilor hollywoodiene.
N-am sa trec in revista tot palmaresul IIFF. Oricum, chiar daca ati fi fost de fata la decernarea premiilor, n-ati fi priceput ce film primeste ce premiu si la ce categorie: Gala de la Cinema Victoria a fost cea mai stingace manifestare de gen pe care-am vazut-o vreodata la un festival international. Bilbe organizatorice nenumarate, premianti mult prea putini prezenti in sala, alegerea total neinspirata a secventelor, nemotivat de lungi, menite sa ilustreze cariera Luminitei Gheorghiu, cistigatoarea Premiului de Excelenta pentru intreaga cariera, discursuri din care am aflat ca pe Haneke il cheama Heineke si asa mai departe. Publicul a rasuflat usurat la finalul ceremoniei, atunci cind luminile s-au stins si a inceput Francesca, debutul regizoral al lui Bobby Paunescu. Am fost surprinsa sa vad ca filmul n-are nici o legatura cu mai tot ce-a spus si continua sa spuna presa despre el: nici cazul Mailat, nici “problemele romanilor plecati la munca in Italia”, nici cine stie ce dorinta de-a stirni scandal. Actiunea din Francesca (dar asta o vor afla doar cei care vor vedea filmul) se concentreaza in jurul pregatirilor de plecare ale personajului principal.
Desi are citeva scaderi de tensiune, filmul reuseste sa convinga printr-o regie atenta si jocul foarte bun al actorilor. Imi face o mare placere sa-i mentionez pe Monica Barladeanu (in fata interpretarii ei mi s-au prabusit toate prejudecatile cu care venisem la film), Dorian Boguta, Luminita Gheorghiu, Teo Corban, Ion Besoiu si Mihai Dorobantu (scenograful filmului, care face unul din cele mai bune roluri de bad guy din cinematografia romaneasca a ultimilor ani). Francesca e o drama bine temperata care-si gaseste fara probleme locul in rindul filmelor din noul val.
Cine verifica?
Simbata, in ultima zi a festivalului, organizatorii au facut frumosul gest de-a reprograma toate filmele premiate la Victoria, cu intrare libera. Mostenitorii (cel mai bun documentar) s-a oprit dupa 20 de minute, iar The Messenger a fost proiectat de pe DVD, ceea ce a facut ca imaginile sa apara in reluare. IIFF s-a incheiat asa cum a inceput, cu multe gafe inacceptabile pentru un festival international de film. Ramin in urma lui citeva filme bune vazute si regretul ca se putea face mai bine (nu neaparat mai mult) si ca nu s-a facut. Ar fi onest din partea Centrului National al Cinematografiei (si a Primariei Iasi) sa analizeze la final de an reusita proiectelor in care a investit. Cer probabil prea mult de la niste institutii obisnuite sa cheltuiasca bani publici fara sa verifice ce s-a intimplat apoi cu banii respectivi. Imi pare rau ca IIFF a iesit asa cum a iesit, ca nu s-a pus o clipa problema renovarii celor doua cinematografe din Iasi, ca nimeni nu-si asuma, deocamdata, nici o responsabilitate pentru acest esec evident.