Klein isi metaforizeaza discursul si foloseste forta magica a datelor istorice sau economice. Krugman fuge de o prea mare inflacarare, prefera sa observe lucruri simple si sa loveasca in moalele capului. Imaginea mea despre “stiinta economiei” e inca una compusa din frica si respect. Krugman este insa un tip care stie sa narativizeze cifre, sa le puna in context, si asta nu intimplator – cariera lui de economist a mers mina in mina cu aceea de jurnalist. Textele specialistilor ajung greu la marele public, iar cei ultraspecializati l-ar dispretui pe Krugman pentru lizibilitatea lui. Ii ador pe acesti tipi din galeria Stiglitz care au reusit sa le spuna capetelor umaniste precum al meu ceva de inteles din maretele institutii financiare care se joaca de-a globul pamintesc. Anuntul din “Introducere” al lui Krugman despre cum vede el stilul “intelectual” nu poate decit sa ma bucure: “Ca sa gasim un sens logic fenomenelor noi si ciudate, trebuie sa fim pregatiti sa ne jucam cu ideile”.
Microfonia in criza economica
Va amintiti probabil de celebra emisiune a comicului John Stewart care la un moment dat a difuzat comentarii economice ale unor celebritati de televiziune, in perioada in care criza parea sa fie inevitabila. Oamenii aceia spuneau cu zimbetul pe buze ca nu avem de-a face decit cu niste “corectii” pe bursa, ca lucrurile se vor indrepta, ca nici vorba de criza. Peste alte citeva zile, noi banci se prabuseau cu zgomot. Stewart i-a facut de ris fara sa-si mai foloseasca arsenalul satiric obisnuit: doar le-a redifuzat blabla-ul pretios de economisti tari si efectul a fost distrugator. Krugman nu e dintre aceia; cartea de care am vorbit are atu-ul imens ca anticipeaza cumva dezastrul vestic cu interpretari ale crizelor economice din Vest – “tigrii asiatici”, acele state care au explodat si care s-au tot dezumflat, sint pentru autor un soi de anunt ingrijorator pentru ce avea sa urmeze in lumea occidentala.
Krugman are tupeul sa spuna lucrurile simple pe care un nespecialist nici nu indrazneste sa le emita mai departe de o discutie amicala. Problema increderii, cercul vicios care accelereaza circuitul – neincredere/dobinda mare, moneda in picaj/probleme financiare pentru cetateni, firme, banci –, despre care toata lumea vorbeste in termeni complicati, isi gaseste o formulare extrem de plastica: “Iata o analogie. Un microfon dintr-o sala de curs sau de sedinte genereaza intotdeauna o bucla de feedback: sunetele captate de microfon sint amplificate in difuzoare; zgomotul produs de difuzoare este si el captat de microfon si asa mai departe. Dar, atit timp cit incaperea nu are un ecou exagerat si amplificatorul ramine pe volum moderat, este vorba de un proces «in surdina», care nu pune nici o problema. Dar ia sa invirtim butonul amplificatorului prea mult la dreapta si procesul devine unul exploziv: orice sunet cit de mic se vede captat, amplificat, captat din nou si, dintr-odata, sala se umple de un tiuit care-ti sparge timpanele”.
In ciuda insuportabilei usurinte a demonstratiilor, Krugman are in spate o credinta (cu spirit critic) in Keynes, a carui desuetudine isi gaseste o explicatie in felul in care politicul a invadat economicul: “Trebuie sa te pliezi dupa ceea ce speri ca vor fi perceptiile pietei. Si uite asa am ajuns sa fie incalcat pactul keynesian: politica economica internationala a sfirsit prin a avea prea putina legatura cu stiinta economiei. A devenit un exercitiu de psihologie amatoristica, in care FMI-ul si trezoreria Statelor Unite au incercat sa convinga tarile sa faca niste lucruri despre care ele sperau ca piata le va percepe drept favorabile. Nici nu-i de mirare ca manualele de economie au zburat pe fereastra din clipa in care criza a izbucnit”.
Hedging vs Hong Kong
Paul Krugman spune povesti fioroase cu pozitii “in scurt”, fonduri de hedging, atacuri la moneda, ca si cum ar relata un episod intens dramatic dintr-o carte a lui Tolkien. Batalia din 1998 a unor mari fonduri de hedging – detinute de preacunoscutul Soros, dar si de pe nemeritat necunoscutul Julian Robertson, fondurile Quantum si, respectiv, Tiger – cu guvernatorii hongkonghezi este fascinant descrisa. Si este smulsa din zvonurile care au circulat intre cunoscatorii bursei din Hong Kong. Un atac financiar nu poate fi dovedit, scapa mai mereu prin navodul legii, dar Krugman gaseste calea sa spuna povestea – ceea ce nu mai e o calitate de mare economist, ci una de mare ziarist. Isi ia precautii, spune ca faptele nu au fost niciodata probate pina la capat, dar citeaza “jucatori din piata” si date verificabile furnizate de oficiali din Hong Kong.
Asadar, se pare ca fonduri de hedging uriase (atit de mari incit pot juca pe degete o bursa imensa, cum era atunci cea din Hong Kong), cu Soros si Robertson in frunte, au inceput un joc dublu de imprumut de actiuni si vindut pe dolari hongkonghezi – e o situatie win-win, si daca scadea dolarul local, si daca autoritatea monetara crestea dobinda. Krugman spune ca a existat o intelegere – ilegala in America, greu de “prins” pe piete externe – pentru un astfel de joc, dar “se acopera” cu o ironie: “Cel mai probabil, au fost aluzii si semne cu ochiul, si niscaiva generalitati, aruncate ici-colo in conversatie, la o partida de golf sau in jurul unei sticle de vin scump”.
Sa revenim la poveste. Autoritatile din Hong Kong reactioneaza imprevizibil, nu maresc dobinda, ci scot din pusculita foarte multi dolari americani, pusi deoparte pentru zile negre, cu care incep sa cumpere actiuni autohtone si incep sa impinga preturile in sus. Situatie neprevazuta de marii speculatori care incep sa piarda bani seriosi. Toata lumea buna conservatoare le-a sarit in cap celor din Hong Kong, acuzind “interventionismul”. Papa capitalismului, Morgan Freeman, a iesit sa tune si sa fulgere. In anii urmatori, Hong Kong-ul a trebuit sa faca lobby puternic ca sa fie crezut ca, exact ca inainte, credea in capitalism si ca doar s-a aparat de un atac…
A, si am uitat sa va spun. “Se pare ca” un detasament intreg de jurnalisti economici din insula cu pricina au fost mituiti constant pentru analize profunde care prevedeau prabusirea monedei locale, spre binele aliantei Quantum-Tiger. Ciinele de paza a devenit ciinele de atac al unora.
Demitizarea Japoniei
Si veti gasi astfel de povesti moralizatoare cu zecile. Sa nu aveti impresia ca Krugman e vreun mare aparator al boom-ului asiatic a carui gaunosenie o scoate la suprafata fara prea multe complexe: nepotismul, increngatura de pile, privilegii apar toate scrise negru pe alb, cazul arborelui corupt din Thailanda fiind doar un singur exemplu.
Japonia este si ea o victima a spiritului critic krugmanian. Aflata undeva departe, data mereu drept exemplu de succes, Japonia trebuie sa sufere si un proces de de-mitificare. Ei bine, il gasiti aici: “Sigur, reputatia Japoniei in ce priveste investitia de perspectiva, controlata social, a fost dintotdeauna o exagerare a realitatii. Speculantii imobiliari, adeseori capabili sa-si adjudece un avantaj suplimentar prin mituirea politicienilor, si inca un avantaj prin relatiile cu lumea interlopa yakuza, au reprezentat de cind lumea o componenta neasteptat de importanta a scenei japoneze”. Iata un tablou putin diferit fata de obisnuitele imagini cu robotei simpatici japonezi difuzate la sfirsitul buletinelor de stiri.
Krugman e un comentator patimas. Daca aveti curiozitatea sa-i cutreierati blogul si comentariile de pe site-ul “New York Times”, veti vedea ca subiectivismul depaseste uneori limite conventional acceptate. Este un pro-Obama aproape scapat de sub control, dar totul se face cu stil. Chiar si in varianta lui fanatizata, tipul e simpatic. Cartea Intoarcerea economiei declinului si criza din 2008 este un nou fel de a scrie istoria – nu doar cifrele din datele calendaristice conteaza, cam asta ar fi lectia. Economie clar nu veti invata din ea si nici cum sa faceti bani. Dar va pot garanta ca veti incepe sa intelegeti de ce ii pierdeti si pe cei pe care ii mai aveti…
Paul Krugman, Intoarcerea economiei declinului si criza din 2008,
traducere de Smaranda Nistor, “Co-lectia de economie”,
Editura Publica, 2009