De atunci ma tot chinui sa pun alaturi Maroc si maroco, dar n-am dibuit decit ca jocul ar fi aparut la Fez, cine stie cind, ca l-ar fi jucat si bogatii, si saracii, in medine, riaduri, kasbahuri, mederse, in palate si cocioabe, in cafenele si pe strazi.
Deci cu ce sa incep mega-oda jubilatiei celor doua saptamini din septembrie, luna in care, ba cu treburi academice, ba intr-un fel de vacanta, am bintuit prin nordul Africii si prin Europa, pina in Normandia, de la Atlantic si Mediterana, pina la Marea Minecii? O iau cronologic, cu prima secventa, care parca-i dintr-un film si care m-a plesnit in moalele capului: secventa Casablanca. O sa credeti ca-i vorba despre Rick’s Cafe, cafeneaua americana in care Humphrey Bogart si Ingrid Bergman se sorb din priviri si unde bossul Rick ii striga lui Sam sa cinte la pian, deci play it. Da, e si secventa asta, cind intram toti trei, eu, Delia si Bazil, fix de 11 septembrie, pe la prinz, pentru ca asa se nimereste, in noua cafenea americana Rick’s, care are doar cinci ani si care reconstituie aproape la milimetru butaforia de la Hollywood din 1942, cind s-a turnat filmul. Toate-s la locul lor, intrarea, barul, mesele, palmierii, pianul, baiatul de la intrare. Bem cafele si sucuri, dam o raita, ne asezam la pian, clampanim in joaca si sunetele au un ecou ciudat. Parca-i un fel de melancolie, un fel de asteptare. Nu se intimpla nimic, nu se aude decit tiriitul si declicul lui Sanyo, care inregistreaza si acest cliseu, cu mine protapita in fata cafenelei lui Rick Blaine, de parca as fi Ilsa Lund.
Dar nu asta e marea secventa Casablanca, nici vizita la moscheea-gigant, nici preumblatul pe bulevardele orasului, nici senzatia ca sintem prin anii 20’,
intr-un oras colonial din nordul Africii, nici viermuiala din medina, prin bazarele incarcate. Ci secventa in care un barbat iese pe marginea autostrazii din bidonvilul bine ascuns de un zid. E imbracat ingrijit, cu o camasa alba. Tine de miini doi copii, un baiat si o fata, si ei imbracati ingrijit. Pentru ca stam la stop, ii vad clar. Ma vad si ei clar. Baiatul intoarce mereu capul si zimbeste. Zimbesc si ii fac cu mina. Incepe sa topaie de bucurie si sa-si fluture bratul mai, mai sa si-l smulga. Trecem pe linga ei si nu ne oprim din salutat si din ris pina cind se fac mici de tot, in departare, pina cind brusc mi se umplu ochii de lacrimi si simt ca am ajuns de-a dreptul in al noualea cer.