Emil Brumaru: Era prin 1955, pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ce m-a socat la sedinta aceea a fost nu atit propunerea de dare afara din UTM (ameliorata de altfel, la interventia unui coleg mult mai in virsta, maghiar, abia transferat la noi, in vot de blam cu avertisment), cit faptul ca prietena mea (apoi sotia mea, dupa ce am terminat facultatea), chiar ea, sefa UTM a grupei (nici nu stiam pina atunci!!!), s-a ridicat si a vorbit scaldind-o, oricum infundindu-ma si mai rau! O facea din prostie? Normal, fusese “prelucrata”… Totusi, n-ar fi trebuit sa ma apere? Iata ca nu a facut-o, era “obligatia” ei sa ma critice… Nu am dormit toata noaptea, aiurit de intimplarea asta. A fost, cred, prima mea noapte de insomnie datorata perplexitatii, neintelegerii sistemului ce altera absolut totul, in cea mai intima fibra… Dupa ‘89 l-am intilnit intimplator pe Furcoi. M-a intrebat cu teama daca nu-mi scriu memoriile! L-am asigurat rizind ca nu, pe atunci eram prea obosit… Profesorul de psihiatrie m-a intimpinat, peste ani, calm, cu vocea blinda, interesindu-se si el de planurile mele scriitoricesti…
V.D.N.: Incurcatura asta cu iubita, cu sotia “prelucrata” care lua cuvintul, apoi cu intilnirea tirzie, toate ma duc cu gindul la Kundera, la Gluma mai ales. Mi-am amintit si eu brusc, dar destul de incetosat, un formular inspaimintator pe care ni l-au dat la armata, unde ni se cerea sa trecem toate rudele de “afara”, in niste detalii incredibile – nu doar cind si cum au plecat (cu urme de colti de ciine in umeri, asa au plecat unii, iar altii cu o gramada de bani…), dar si unde lucreaza, adrese… Eram ingrozita, ale mele erau asa de multe incit nici n-ar fi incaput, chiar de-as fi vrut sa le scriu, cu seninatate! S-a panicat intreaga familie. Panica asta era punctata de fisele de telefon, monede de un leu si de trei lei, hapaite de un jeg de telefon public dintr-un oficiu postal izolat, de unde tot intrebam acasa cum sa fac, ce sa fac. Printr-o minune, formularele nu ne-au mai fost cerute, nu mai stiu de ce.
E.B.: In toamna lui 1955, in noiembrie, am intrat la Facultatea de Medicina generala. E de tinut minte. Abia in ianuarie 1956 am implinit 17 ani! Se poate spune ca eram de abia la inceputul unei adolescente destul de date-n ma-sa datorita mediului in care ma invirteam: sala de disectie cu cadavrele injectate cu formol (de asta se fuma pe rupte in pauze, mai ales fetele, ne usturau ochii deasupra femeilor si barbatilor anonimi, ciopirtiti de bisturiele noastre studioase), sala de la subsol unde se faceau experiente pavloviene, pentru crearea reflexelor conditionate, pe ciini vagabonzi, adusi cu japca de hingheri, animale schelalaind jalnic pina ne indobitoceau de tristete, colegi facind glume grobiene (cea clasica era strecurarea unui penis de cadavru, taiat la repezeala de la vreun mort intins pe masa de ciment si strecurarea lui in buzunarul halatului celei mai frumoase colege; sa fi auzit tipatul ei de oroare, scirba si neputinta, cind da cu mina de dinsul!!!), tuseurile vaginale, executate cu sirguinta, tot pe cadavre, sub ploaia unor glume scabroase ale celorlalti “tovarasi” de grupa…
(va urma)