Confirmarea intuitiei am avut-o acum vreo patru ani cind am vazut videoclipul rulat on-screen la concertele turneului Minimum – Maximum. Tampoanele ce amortizeaza forta loviturii cauzate de alaturarea vagoanelor garniturii feroviare transmit ceva din magia acuplarii masculin-feminin. Nu credeti? Puneti, de curiozitate, pe display, secventa respectiva, cu aerul ei documentar, de epoca, alaturi de recenta slow-motion copulativa filmata in high-definition de Lars von Trier, cu care deschide ultima sa creatie! Cit despre forma trenului de pasageri ce strabate Europa (de Vest), ce sa zic? Pot sa comit o metafora, jucind pe sensul cuvintului fal(n)ic. N-o comit, sa nu ma acuzati ca va influentez perceptia…
M-a indispus en passant balmajeala diferitilor comentatori ai muzicii Kraftwerk, prin care se accentua latura impersonala, robotica, de man-machine a sunetului. Ca si cum acea masina ar functiona fara interventia umana, fara programare, fara degetul ce apasa butonul de pornire!… N-am nici o indoiala ca toate instrumentele electronice, inventate parca sa puna in evidenta posibilitatile nelimitate ale creierului omenesc, nu sint altceva decit… instrumente muzicale, la fel ca multe altele. Demonstratia e simpla si nemiloasa: aceleasi sintetizatoare scot sunete diferite sub controlul diferitelor miini ale feluritilor oameni. Muzicalitatea unei piese n-o face masina, ci sensibilitatea artistului care intra in rezonanta cu auditoriul prin interfata sistemului ce pune in functie instrumentul. Fara sa iau in considerare succesul de public, las aprecierii oricui o piesa Kraftwerk si alta Can, de exemplu. Nu judec valoarea, ci numai frumusetea melodiei, poate unica insusire pe intelesul tuturor ascultatorilor. Abilitatea de-a scrie o partitura ce cucereste prin melodicitate o fi comerciala, dar fara melodie, orice muzica ramine doar un experiment. Cei doi tipi de la Kraftwerk, Florian Schneider si Ralf Hutter, a caror munca a redimensionat universul sonor din ultimul sfert de secol XX, au reusit ceva in plus fata de-o complexa demonstratie de talent. Ei au “umanizat” masinile, le-au relevat “sufletul”, “sensibilitatea”, “erotismul”. Un erotism intelectual, sa zicem, ceea ce-l face indestructibil si imun la trecerea timpului.
Alta particularitate ce transpare fara ostentatie in spectacolele Kraftwerk este simplitatea voita a graficii obtinute cu ajutorul computerelor. Nu crede nimeni ca, dupa anul 2000, echipa angajata la Kling Klang (studioul de productie al Kraftwerk) nu putea face clipuri senzationale, cu efecte nemaipomenite pentru sustinerea muzicii. Dar estetica explicit asumata, minimalismul, e una ce nu necesita artificii sau trucaje. Poate nici argumente, vorbind ca de la sine. Uneori, acest minimalism, imbibat in sunete de sinteza software, deratizeaza canalele de perceptie infestate sau naclaite cu produsele prea omenesti ale pop-rockerilor de toate orientarile. Ca o infuzie de ceai verde, dupa tone de cafea preparata din cea mai buna selectie a unui armean traditionalist… La mai bine de patru decenii, chiar si primele incercari Kraftwerk suna la fel de proaspat ca big-bangul inceputului de univers. “Ilustrarea” video nu solicita analiza specialistului. Imaginatia grafica pare sa se fi oprit la prima generatie de unelte CGI, in 2D, cu preponderenta de culori contrastante, pe suprafete intinse, ca-n manifestarile pop-artei de consum. (Poftim tautologie!)
Ceea ce arta muzicienilor nemti, intr-un fel, chiar este.