Pe de o parte, seria dvs. de autor cuprinde acum un roman nou, pe de alta parte, tema asasinarii lui Ioan Petru Culianu este cuprinsa in volum. Un asasinat ramas misterios pina in zilele noastre. Care a fost miza inglobarii acestei teme in noua dvs. carte? Putem vorbi si despre o miza personala in afara de cea literara?
Vizuina este un roman si asa sper sa si fie receptat. Faptul ca se inspira, pe unul din traseele sale epice, din realitate (pe care o si “variaza”, conform cerintelor textului) nu il face copia realitatii. Tema centrala a cartii este exilul. Gaspar, Gora, dr. Koch. Palade si logodnica sa Ayesha, Dima, Lu, soferul de taxi Boltanski, chiar si italianca Beatrice Artwein sau vietnameza care este sefa securitatii colegiului unde preda Gaspar sint, toti, exilati, precum si multe alte personaje episodice, tot exilate. Teme colaterale ar fi dragostea, dictatura comunista, biblioteca, suspiciunea, America, terorismul islamic, Holocaustul, capitalismul globalizat, computerizarea existentei. Asasinarea – in roman – a lui Palade, personaj secundar, isi are importanta in carte in masura in care potenteaza anxietatea lui Peter Gaspar, unul dintre cele trei personaje centrale, alaturi de profesorul Augustin Gora si iubita amindurora, Lu. Am fost, fireste, extrem de tulburat de “cazul Culianu” (cum s-ar fi putut altfel?). Nu vad insa “miza” personala aici. Eu nu sint personaj in roman, sint autorul de pe coperta. “Naratorul”, personaj fictiv el insusi, nu este Norman Manea, cel mult un dublu infidel.
Legaturile cu acest caz ale extremei drepte exilate in Statele Unite nu au putut fi demonstrate inca. Documentarul Luciei Hossu-Longin despre moartea lui Ioan Petru Culianu include aceasta pista, insa nu ii prezinta pe fostii membri ai extremei drepte romanesti care au trecut Oceanul drept o forta, ci lipsiti de unitate, ajunsi oricum la o virsta foarte inaintata. Care este opinia dvs. in acest caz?
Vizuina nu elucideaza asasinarea personajului Palade, cu atit mai putin asasinarea, reala si tragica, a lui Culianu. Nu mi-ar fi trecut prin cap sa dezleg eu, printr-un roman, enigma acestei oribile crime pe care, din cite stiu, nici politia americana, nici cea romana nu au izbutit s-o elucideze. In masura in care personajele Palade si Dima trimit la persoane cunoscute (Culianu, respectiv Eliade) este vorba de un pretext literar, cerut de trama si structura romanesca.
Opinia mea personala in aceasta privinta are prea putina importanta, de vreme ce nu sint expert in asasinate, nici criminolog, nici macar avid consumator de romane politiste. Presupunerea larg acceptata ca acest odios asasinat ar fi fost executat de Securitate in complicitate cu unii nationalisti extremisti ai comunitatii romane din Chicago poate avea, desigur, verosimilitate. Sint argumente in acest sens. Dar doar politia sau, cine stie, vreunul dintre “proiectantii” sau executantii sinistrei operatii ar putea clarifica, definitiv, teribilul caz.
Am putea spune ca si dvs. ati comis “pacatul” lui Culianu de a fi criticat “latura nationalista a lui Eliade”. De altfel, ati si primit o scrisoare de amenintare la Bard, dar spuneti ca s-a dovedit a fi o farsa, fara legatura cu legionarii si moartea lui Culianu. Credeti ca daca astazi ati fi scris acel articol despre Eliade, si nu la inceputul anilor ‘90, reactia lumii intelectuale romanesti ar fi fost mult mai calma?
Textul meu rezista, cred, timpului. Este un text onest si echilibrat. A provocat o violenta si mult prelungita reactie in Romania, desi nu era decit o recenzie intr-o revista culturala saptaminala americana. Intre timp, au aparut carti temeinice dedicate temei, Romania a intrat in Comunitatea europeana, discursul public s-a mai ameliorat, audienta s-a mai obisnuit cu alte criterii de judecata si comportament. Poate ca si textul meu de “pionierat”, si scandalul pe care l-a provocat (dirijat, fireste, spre Norman Manea, nu spre Mircea Eliade) au schimbat ceva. Am platit scump indrazneala, dar poate a folosit. Majoritatea studiilor aparute intre timp in tara mentioneaza impactul textului meu.
Personajul principal al romanului Vizuina este un exilat care nu pierde legatura cu tara de origine. Poate un exilat sa isi schimbe viata fara sa penduleze permanent intre doua lumi? Cit dureaza reeducarea, apropo de replica personajului dvs. – “America ma reeduca”?
“Re-educarea” prin exil, nu odata dura, este o extraordinara scoala a confruntarii noului, a necunoscutului din afara ta si din tine insuti, a capacitatii de schimbare. Pendularea intre acolo si aici, trecut si prezent, este adesea traumatica sau macar derutanta, dar nu neaparat inutila. Durata acestei “Didactica Nova” depinde de virsta, temperament, profesie, locatie, persistenta, atitea altele. Schimbarea nu este totala, mai niciodata.
Este fictiunea un instrument mai puternic decit jurnalul, care poate deveni, cum se spune in carte, “o oglinda cariata de muste si aburita de respiratia autorului”?
Jurnalul are valoare in masura in care este absolut onest si rareori este. Fictiunea dispune de alte mijloace, alta anvergura, alte grade de libertate. Atunci cind este acuta, originala, profunda poate, eventual, oferi sugestii inedite si revelatoare pentru o mai larga si mai adinca intelegere a destinului uman – si atunci, daca nu mai ales atunci cind destinul confrunta situatii extreme, radicale, “totalitare”.