Avanpremieră  -    -  

Exista si povestea traducatoarei franceze Laure Hinckel, care si-a petrecut multi ani in Romania dupa 1990 tocmai pentru ca “Str. Revolutiei nr. 89” nu a fost numai o metafora. In aceste doua pagini veti regasi doar un mic puzzle care sa va ofere o imagine asupra volumului. Intreaga poveste, numai in carte! (SDC)

Intrebari strict orientative
Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici

La doua decenii de la prabusirea dictaturii, stim foarte multe si, in acelasi timp, foarte putine despre saptamina in care incredibilul s-a produs, “mamaliga romaneasca a explodat” si istoria a luat-o pe un drum nou. Cei nascuti in decembrie ‘89 sint acum tineri, liberi, dezinvolti. Pe multi dintre ei ii intereseaza ultimul clip Tokio Hotel, jocurile online de strategie, mess-ul, Twitter-ul, traficul propriului blog si zborurile low-cost. Nu-i preocupa in mod deosebit cine a fost generalul Gusa si se intimpla ca unii nu au auzit de Lenin. Ceausescu e un tip pe vremea caruia parintii lor au dus-o naspa, de aceea l-au impuscat in mod barbar, cadou de Craciun pentru poporul nemultumit. In toata povestea asta mai sint amestecati si niste teroristi, despre care, in buna traditie absurd-suprarealista, nici acum nu se stie daca au existat cu adevarat. O intreaga babilonie!

Documentarele, scrupuloase in reconstituiri si abundente in detalii, palpitante pentru cei care au trait acele clipe, se pot dovedi prea putin atractive pentru noua generatie. Poate ca prinsi – in mod justificat, de altfel – de mania exactitatii si a adevarului, pierdem din vedere teribila experienta umana a momentului. Poate ca in rememorarile noastre istoria pune prea mult in umbra omul, evenimentele acopera trairile subiective, experienta colectiva o eclipseaza pe cea personala. Eventual stim pe ore cum s-au derulat lucrurile la Timisoara si la Bucuresti, dar cunoastem prea putine despre ce s-a intimplat in restul tarii si diaspora, in diferite contexte particulare, sau sintem ignoranti in ce priveste gindurile si trairile, reactiile, intentiile si comportamentele spontane ale participantilor, directi sau indirecti. De la primele informatii ca se intimpla ceva la Timisoara si pina la executia cuplului dictatorial, metamorfozele psihologice si comportamentale ale fiecarui individ sint fascinante. Istoria a inceput sa se schimbe alert, dar cu oamenii, cu interioritatea lor ce s-a intimplat? (…)

Pornind de la citeva repere, am intentionat sa aflam de la o serie de personalitati culturale, din domenii cit mai diferite, primele reactii la vestea ca in Timisoara se intimpla ceva. Unde erau, ce faceau in acele momente? Dar la stirea ca Ceausescu a fugit? Care este acum atitudinea lor fata de comportamentul de atunci? Ce lucruri pe care la acea vreme le considerau de la sine intelese acum li se par naive? Entuziasmul general de atunci nu a fost umbrit de nici o temere, nici o indoiala, bucuria a fost unanima si fara rest?

Aceste intrebari, strict orientative, ca stimulant al memoriei, au dus la douazeci de istorii individuale, care surprind dimensiunea emotionala si o serie de cadre personalizate ale evenimentelor din decembrie ‘89. Daca adaugam si faptul ca dupa douazeci de ani ne simtim cu totii mai confortabil sa discutam deschis, inclusiv sa ne recunoastem eventuale naivitati, erori sau chiar mici lasitati, avem toate motivele sa credem ca marturisirile din acest volum va vor stirni interesul macar in aceeasi masura in care ni l-au stirnit si noua, pe parcursul primirii textelor.

Autori cuprinsi in antologie

» Georg Aescht » Radu Aldulescu » Liviu Antonesei » Ion Barbu » Matei Bejenaru » Jan Willem Bos » Gigi Caciuleanu » Magda Carneci » Toni Grecu » Laure Hinckel » Norman Manea » Solomon Marcus » Ioan T. Morar » Maia Morgenstern » Dan Perjovschi » Ion Pop » Ion Sapdaru » Andrei Serban » Cristina Topescu » Matei Visniec

Pe scurt
Norman Manea

Rebeliunea anticomunista din Romania sfirsitului de an 1989 ma gasea intr-o camera strimta de hotel newyorkez, intr-un pitoresc cartier de drogati si prostituate. Spatiul nu permitea decit doi pasi, intre usa si pat, dar televizor exista. Aparea in acele zile pe micul ecran american… insusi exilatul care eram.

In toamna 1989 urmasem cursul scriitorului maghiar Miklos Haraszti ca bursier al colegiului Bard. Imediat ce evenimentele din Romania devenisera stiri de mare audienta, serviciul de “public relations” folosise, fireste, prilejul pentru a-l propune pe proaspatul bursier roman drept comentator al tulburarilor din tara sa. Nu era o proba usoara. In cei cincizeci de ani in Romania, dintre care ultimii douazeci ca scriitor, nu aparusem niciodata la televiziune sau radio. Debutul meu public in America era inevitabil ezitant, ca si limba in care trebuia sa ma exprim. Realitatea pe care o aveam de comentat o cunosteam, insa, prea bine. In primavara aceluiasi an participasem, de altfel, la Congresul PEN de la Maastricht, unde am propus, in cadrul delegatiei americane, rezolutia in favoarea scriitorilor si jurnalistilor romani arestati. Cind s-a trecut la vot, Marin Sorescu a iesit, prudent, din sala… Mi-a explicat, apoi, stinjenit, ca se intoarce in Romania unde, in pofida zguduirilor succesive din Estul Europei, nu se putea deloc prevedea ce se va intimpla. Scepticismul sau si-a gasit, intr-adevar, validarea in raspunsul violent al autoritatilor ceausiste la protestele populare. Comunicatele despre luptele de strada, invazia de “teroristi” straini, numarul de morti erau alarmante.

Am urmarit, uluit, la televizor, “procesul” scenarizat si rudimentar, ca si executia grabita a cuplului Ceausescu. M-am plimbat, apoi, indelung, tulburat pe strazile din zona Columbus Center. Asteptasem un proces “legal” si scrupulos al dictaturii, al deceniilor de opresiune. Ion Iliescu parea, pentru moment, o promitatoare figura de reformist, dar mi-am amintit ca in patruzeci de ani de comunism Romania avusese doar doi lideri: Gheorghiu-Dej, care il avea ca sef al tineretului comunist pe Ceausescu, si Ceausescu, care il avusese ca Sef al tineretului comunist pe Iliescu. Avea acesta sa devina al treilea lider comunist pentru citeva decenii, de data asta “democratice”? (…)

Intre 1944 si 1989
Solomon Marcus

Chiar daca, in perspectiva istorica, 22 decembrie 1989 este cu totul altceva decit 23 august 1944, pentru mine, nascut in anul 1925, cele doua date prezinta o analogie frapanta. Pina la 23 august 1944, traisem la Bacau, iar perioada 1940-1944 ma adusese in situatia de non-cetatean si chiar de neom. Eram la “munca obligatorie”, purtam un semn distinctiv care ma plasa intr-o categorie degradanta, sapam niste santuri sau trageam pe strazile Bacaului un carucior al unei intreprinderi de boiangerie.

Eram exclus din invatamintul de stat si, desi ma aflam la virsta la care ar fi fost normal sa-mi fac planuri, nu ma preocupa decit un singur lucru: sa supravietuiesc. Cu acest orizont temporal limitat la ziua imediat urmatoare am trait aproape cinci ani. Cind, la 23 august 1944, s-a transmis la radio mesajul Regelui privind iesirea Romaniei din alianta cu Germania nazista, a fost ca o retrezire la viata, dar in jurul meu razboiul continua si mi-a trebuit un timp pentru a ma dezmetici.

Nascut pentru a doua oara, am privit viata ca pe un dar pe care nu aveam voie sa-l tratez cu superficialitate. Am devenit matematician. Treptat insa, entuziasmul meu s-a temperat si mi-am dat seama ca fusesem atras intr-o noua capcana, care consta in reducerea considerabila a posibilitatii de a intra in comunicare cu lumea si de a ma deplasa. (…)

In aceasta atmosfera apasatoare, in care nu se intrevedea nici o lumina la orizont, a venit evenimentul de la 22 decembrie 1989. Am retrait emotia de la 23 august 1944; atunci era trezirea la viata, acum era trezirea la libertate. Dar timp de mai multe zile nu era clar ce se intimpla. Imi aduc aminte de un ziar care aparuse la 24 august si care pe prima pagina anunta schimbarea, iar pe paginile urmatoare erau inca texte in stilul anterior, bine-cunoscut. Evenimentele de la 21 si 22 august 1989 le vedeam cu ochii mei, le traiam, iar impresia era aceea a unei revolte spontane de amploare. Am vazut mai intii, de la fereastra casei mele din Piata Sfintii Voievozi, coloane de oameni cu pancarte, scosi de la lucru si adusi in fata Comitetului Central pentru a-si manifesta atasamentul fata de Ceausescu, drept replica la “dezordinile” de la Timisoara. A fost greseala fatala a lui Ceausescu, care i-a grabit sfirsitul. Cum anume o atare demonstratie s-a transformat intr-o revolta, iar revolta s-a transformat in revolutie ramine o chestiune care tine de psihologia maselor si care a dat nastere la multe speculatii. (…)

Am fost si eu pe-acolo
Toni Grecu

“Daca revolutiile ar fi mai dese, am sti sa le facem mai bine…”

Despre zilele Revolutiei din decembrie, asa cum le-am petrecut eu, s-ar putea face si un film. Am si titlu pentru el: Apusul Rasaritului. In zilele noastre, asa cum prezice dl Ion Iliescu, din cauza crizei, se pare ca se poate face si seria a doua, Apusul Apusului.

Pentru mine, Revolutia este cea mai puternica amintire din capitolul evenimente majore traite nemijlocit. Am avut norocul, si nu exagerez cu nimic cind spun ca a fost un noroc, sa particip la ultima adunare populara organizata de P.C.R., cea in care Ceausescu promitea marirea pensiilor cu inca 100 de lei si ne ruga sa stam la “locurili” noastre. (…)

Presimtind parca faptul ca peste putin timp avea sa inceapa un eveniment istoric al acestui popor chinuit si disperat, mi-am zis ca n-ar fi rau sa merg si eu in piata si sa asist la manifestatie. Daca nu as fi luat aceasta decizie, mi-ar fi parut rau toata viata. In mai putin de o ora urma sa porneasca cea mai importanta miscare de masa de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Revolutia din decembrie. Ii spun Revolutie fiindca nu stiu cum altfel s-o numesc. Poate e mai curind revolta sau rascoala sau agitatie, habar n-am, dar ceva a fost, fiindca am trait-o pe viu si-am vazut-o cu ochii mei. (…)

Astept cu interes o noua revolutie, in care sa se indrepte toate erorile facute la cea din 1989.

Mare pacat ca revolutiile sint asa de rare. Daca ar fi mai dese, am sti sa le facem mai bine, dar asa, umplem cartile de istorie cu ce iese din prima incercare. Pacat!

Cum NU am trait ‘89
Laure Hinckel

“C’est drole, c’est dans le souvenir que les choses prennent leur vraie place…” (Jean Anouilh)

Cum e sa descrii absenta unei experiente?

Pentru mine, care am trait primii zece ani de dupa ‘89 in Romania si printre romani, faptul ca nu am fost nici de fata in timpul evenimentelor, nici direct interesata de evolutia acestei zone geografice pina in ‘90 s-a dovedit a fi adeseori cheia relatiilor mele cu romanii pe care ii intilneam in cursul reportajelor mele. Intrebarea: “Si nu ati calatorit in Romania pina in ‘89?”, rostita cu suspiciune sau aruncata in conversatie in mod inocent, nu primea decit un raspuns senin din partea mea: “Nu”. Cel mai adesea, dupa acest raspuns oamenii se destainuiau fara retinere. Interlocutorul meu cu greu se oprea din povestirea durerilor, opresiunilor, lipsurilor indurate in timpul regimului comunist. Am fost de nenumarate ori martora unor astfel de destainuiri pina prin ‘92-’93. Al doilea subiect de maxim interes il constituiau nemultumirile legate de “confiscarea” Revolutiei. Eram un martor privilegiat. Sint, de atunci, sufleteste legata de Romania.

Dar nu pot decit sa marturisesc absenta totala de la evenimentele care au schimbat Romania in decembrie 1989… (…)