Alina lui Gheo tipa de bucurie ca e tocmai pe site-ul de la Nobel, in direct, si ca a luat Herta iti dai seama Herta si scrie born in Banat Romania iti dai seama ce chestie extraordinara pina unde-am ajuns doamne.
Chiui, ma bitii pe scaun, in timp ce doamna T. incremeneste cu lingura in mina. Inchid telefonul si arunc de sus, pompos, ma scuzi revin la chestia cu mediocritatea rectific putin tocmai a luat Banatul un Nobel la literatura. Hai nu se poate, zice doamna T. si intreaba cine. Herta, zic, Herta, iar doamna T., care-i un cititor serios, se mira cu sfiala. Ma infoi, explic, justific, iar ma umflu in pene, de parca am fi primit cu totii medalia muncii. De atita atitare las papricasul cu galuste balta si ma pun pe telefonat si emailat.
In zilele urmatoare citesc presa, tin un curs despre Herta la master pornind de la numele satului in care s-a nascut, Nitchidorf/Nitzkydorf, discut cu prietenii, ma si incontrez cu citiva, pun toate cap la cap si ce vad? Ca, de fapt, Nobelul Hertei e o hirtie de turnesol pentru fiecare din noi. Ca felul in care ne-am mirat, ne-am bucurat, am cirtit, ne-am exaltat, am strimbat din nas sau, dimpotriva, am vazut Romania de-a dreptul incoronata, developeaza multe lucruri. Unii au spus ca e, din nou, un premiu de conjunctura si ca deci Nobelul nu mai e ce-a fost si oricum, cita vreme lista cu ne-nobelizatii arata chiar mai bine, ma rog, altii au spus ca, dimpotriva, e superba aceasta conjunctura si ca, prin premiul Hertei, zidul Berlinului a mai cazut simbolic o data. Unii au comentat ca Romania poate fi mindra, altii ca premiul n-are nici o legatura cu tarisoara. Nitchidorful a fost anesteziat, Literele din Timisoara s-au simtit brusc unicat, cu un absolvent Nobel si sute de puncte la evaluare, Timisoara a vrut sa o faca cetatean de onoare, iar patria s-o incununeze cu lauri, de la Bucuresti pina la Bruxelles. Unii au apreciat ca toate astea trebuie facute, pentru ca Romania ii datoreaza ceva Hertei, altii au apreciat ca Herta nu datoreaza nimic Romaniei.
Unii, care o cunosc, au declarat ca ea are oroare de gesturi patetice, ca e aspra ca o lama, neiertatoare: s-a vazut asta de atitea ori, in ce a scris si a facut; altii, care o cunosc si ei, au declarat ca de fapt nu-i chiar asa, ca e vorba de o sensibilitate extrema, ranita in adinc, ca legatura cu viata traita in Romania e mult mai complicata, facuta nu doar din resentiment si revolta, ci si dintr-o afectiune ciudata: s-a vazut si asta de atitea ori, in ce a scris si a facut Herta.
Cum ar fi dedicatia si motto-ul din Animalul inimii sau dragul de versurile si cintecele Mariei Tanase ori de Canarul Phoenicsilor sau poemele din Este sau nu este Ion, scrise direct in romana. Sau secventa povestita de prozatorele Vighi, cind, acum patru ani, in martie 2005, dupa lansarea la Filiala scriitorilor a volumului Regele se-nclina si ucide, Herta i-a rugat pe Daniel si pe vechiul prieten Lica Dolga s-o duca intr-un cimitir de la marginea Timisoarei, unde fara sa spuna nimic a pus o tigara pe-o lespede. Era cea mai buna prietena a ei, mare fumatoare. Si unul din turnatorii sai cei mai zelosi. Atunci, cum? Asa. Fara dostoievskianisme, fara smiorcaieli inutile, simplu, cu animalul inimii poate ca in sfirsit eliberat, ca o pasare. Asa.