Dupa patru ani in care, saptamina de saptamina, am fost in mijlocul lor, am ajuns sa-i cunosc destul de bine, vazind ce se ascunde in spatele unor semnaturi prestigioase. Parca pregatit in avans pentru un asemenea moment nostalgic-memorialistic, dupa o vreme in care am luat, la lunguta masa, ba locul Marinei Constantinescu, ba pe cel al lui Mihai Zamfir, m-am decis sa ma orientez spre unul dintre cele doua fotolii marginale ce ofereau o perspectiva excelenta asupra redactiei aflate in sedinta.
Cum revista n-o ducea grozav cu fondurile, nici fotoliile cu pricina nu erau cine stie ce. Din unul iesea un arc care se inalta cu vreo cincisprezece centimetri deasupra plusului, stirnindu-mi o legitima ingrijorare. Cind ma ridicam pe doua picioare, la intoarcere uitam de arc si ma asezam pe el; iar cind tineam minte pericolul si-l evitam, tragindu-ma in lateral, la noua ridicare riscam sa mi se prinda sacoul. Stan si Bran intr-un singur personaj, pe unul si acelasi fotel…
Dau toate aceste detalii pentru a se intelege ca nu dintr-o vanitate goala m-am stabilit, in cele din urma, pe fotoliul alaturat, din care nu ieseau decit citeva paie inofensive, iar in momentele de dramatism, putin talas. Pe acest fotoliu prietenos statuse odata, in timpuri imemoriale ale “Gazetei literare”, Arghezi. Stra-mingiiat de spatele firavului poet, obiectul de patrimoniu cultural urma sa aiba o posteritate critica: sa-mi ofere, pret de vreo doua sute de sedinte saptaminale, un real confort si un unghi exceptional de observatie.
Adevarul e ca niciodata nu mi-a placut sa ma bag in fata, sa fiu, cum se zice, in capul mesei, atragind privirile tuturor sau incercind, macar, asta. Prefer o semidistanta cu posibilitati contemplative, si care poate fi in orice moment redusa, pentru, bunaoara, atacarea unei cafelute sau a unei prajiturele delicioase. In plus, la “Romania literara” nu voiam sa deranjez pe nimeni atunci cind vorbeam la telefonul mobil; si mai puteam, din fotoliul ex-centric al lui Arghezi, sa ma fac ca nu aud o malitie bine plasata. Rideam “indepartat” la glumele facute la adresa mea, obligindu-l pe Alex. Stefanescu sa le repete, mai tare, dar cu mai putin efect. Abia atunci, chipurile, le auzeam, iar in cele citeva secunde cistigate imi pregateam replica ironica.
M-am simtit atit de bine in acesti patru ani petrecuti alaturi de oamenii din redactia si administratia “Romaniei literare”, incit resimt nevoia (si cred ca am si datoria morala) sa vorbesc putin despre ei. Fiindca o merita cu prisosinta.
Se vede treaba ca in fotoliul neiertatorului Arghezi s-a asezat din greseala un critic care isi ascunde sentimentele, dar nu chiar tot timpul. Poate ca alternativa de alaturi, cu arcul ei de otel, era mai buna.