L-am primit cu un sentiment de bucurie ce nu se deosebea, in prima faza, de – cum sa spun? – senzatia de-a fi participat eu insumi la inregistrari. Si nu ca simplu spectator, ci ajutorul ajutorului inginerului de sunet, baiatul in ale carui atributiuni intra caratul cablurilor de la un stativ la altul, de la turnurile de boxe la amplificatoare… Fiindca la butoanele pupitrului de mixat nu voi fi avut acces, m-as fi multumit sa asist la lucrul lui Darcy Proper, de la studioul Galaxy, unde s-a facut spatializarea 5.1. As fi invatat ceva? Destul, cred, cit sa fac propriile variante surrround ale unor piese favorite. Cine stie, poate nu-i timpul trecut…
Senzatia de timp trecut, nu de pierdere a ceva irecuperabil, ci un fel de melancolie, o boala a spiritelor superioare domina muzica lui Steven Wilson, chitaristul, vocalistul, creierul Porcupine Tree. Nu scriu nostalgie, a scris-o chitaristul, pe a doua caseta distribuita ca produs PT. La drept vorbind, cu toate ca a inceput ca o gluma, proiectul initial din care s-a nascut sonoritatea specifica Porcupine Tree este expresia unei nostalgii. La 20 de ani, Steven si prietenul sau, Malcolm Stocks, alcatuiau istoria unei imaginare trupe de rock progresiv, ce-ar fi cintat cu un deceniu inainte. Ca sa compui si sa inregistrezi muzica pentru a dovedi existenta trupei, cind talentul ti-ar permite orice exhibitie la moda, denota un spirit ludic admirabil. Toate ispravile comise de Steven Wilson stau sub semnul acestei inzestrari. Uneori ma intreb daca nu cumva identificarea lui cu progressive-rockul facut de “inaintasi” nu-i joaca feste. De exemplu, piesa Veneno Para Las Hadas de pe discul solo Insurgentes (2008) pare scrisa si executata de – macar – doi tipi de la Pink Floyd, cu preponderenta de Rick Wright, al carui semn “se simte” pe textura clapelor. (Zic asta, gindindu-ma ca Rick a murit acum un an…)
Si pe The Incident sint pasaje in care influenta Pink Floyd se aude, si nu-i deloc suparatoare. Dar creeaza o asteptare nedefinita, de a carei actiune eu, unul, mi-am dat seama cu disconfort. E firesc sa nu-ti faca prea bine inflexiunile sonore atribuite instinctiv formatiei sub al carei steag puteai defila fara jena. Mi se pare straniu sa ascult ceva ce suna al naibii de bine, sa fie ca si cind apartine celor de la care astept inca o realizare discografica, desi aproape sigur stiu ca nu va veni! Ma ciupesc de piele ca sa-mi revin. Nu-mi regasesc luciditatea, in ciuda ablutiunilor repetate la intervale de timp ce ritmeaza parca suita asta de 55 de minute, impartita in 14 secvente. (Ii mai trebuiau vreo 5 minute sa fie cit Amarok-ul lui Mike Oldfield!) Monotona, muzica nu-i. Nici nu suspectez vreo magie acustica sustinuta de efecte de banda intoarsa si mesaje subliminale. Imi las privirea sa zaboveasca pe fotografiile lui Lasse Hoile (grafica lui Hajo Mueller mi se pare mult sub nivelul unui Perjovschi), ma cucereste griul predominant, galbenul ma dezmembreaza, scenele pozate au aer de thriller englez. Nu distoneaza. Ba, as zice ca ilustreaza muzica, dar asta e un fel de subapreciere…