Daca v-a fost dor de Stim si Stam, omuletii fara chip din Baiuteii, nascuti dintr-un borcan de mustar, Matei Florian a croit in Si Hams Si Regretel un intreg univers fantast, populat cu o legiune de pitici din ceata colorata. In fruntea acestei legiuni, un nou cuplu se pregateste sa intre in galeria indragostitilor legendari: Si Hams si Regretel (atentie, e vorba de un singur nume si un singur personaj!) si minunata sa Tristina. Aventurile lor in lumea “picioarelor pare”, oameni-adulti-in-toata-firea, nu curg insa asa cum te-ai astepta de la asemenea figuri de basm, vesel si clinchetitor. Fapturile de vazduh, chiar peltice sau corcite cu spiridusi, trec si ele prin suferinte adevarate si tragedii. Ca si oamenii pe linga care plutesc. “Suplimentul de cultura” publica in avanpremiera un fragment din Si Hams Si Regretel, volum care va aparea in curind in colectia “Ego. Proza” a Editurii Polirom.
II
Buna dimineata. Vrei sa afli cum arata cel mai frumos vis din lume? E al meu, doar al meu, nu il imprumut, nu il dau de pomana, nu il scot la licitatie, nu am de gind sa-l povestesc altcuiva decit tie. Si, la urma urmei, cine ar vrea sa cumpere asa ceva de la mine? Cine ar putea sa inteleaga ce inseamna sa te pitesti sub plapuma, sa se faca intuneric bezna si sa astepti acolo, ciucit, sa apara o silueta inalta si unduitoare, care sa se furiseze in ascunzisul tau, sa se lipeasca de tine incet, fara graba, sa te adulmece si sa te descopere, sa-ti alunge spaimele si frigul cu rasuflarea ei calda si ademenitoare, cine, spune-mi, si-ar dori sa ramina acolo o viata intreaga, sa nu se mai trezeasca niciodata, sa doarma de-a pururi, ciucit, sub plapuma, invesmintat in cea mai desavirsita piele cu putinta, pielea ta, cine si-ar dori sa se descotoroseasca de el pina cind nimic, nimic, nu ar mai insemna ceva, pina cind lucrurile se vor preface, toate, in tihna si rasuflare fierbinte? Iarta-ma ca sint asa plin de mine, iarta-ma ca doar eu am raspunsul: nimeni. Nimeni, iti spun, nimeni.
Imi pare rau, e jalnic sa iti inghete picioarele, sa vezi lumina chinuindu-se sa razbeasca pina la tine, sa iti dea de stire ca visele nu fac nici cit o ceapa degerata, ca vrei pipi, vrei caca, vrei cafea, vrei piine, ca ti-e frig si trebuie sa faci focul, urasc lumina, lumina e cea mai idioata inventie a omenirii, ar fi trebuit ca parascovenia aia de Dumnezeu sa ne faca pe toti noaptea si sa ne lase acolo, eventual sa potriveasca si El caldura, sa lase caloriferul ceresc fixat pe luna mai, ziua 16, n-ar fi fost rau, daca era baiat bun si se ingrijea de toti astia cu chipul si asemanarea Lui, sa ne fi inventat si o plapuma, eu, unul, pe cuvint de onoare, m-as fi trezit din cind in cind si I-as fi inchinat un psalm, insa asa, totul e de prisos, ne-am inventat singuri plapuma, ne-a trimis la Ikea sa ne luam paturi, ne-a bagat lumina-n ochi ca la interogatoriu si ne-a lasat de prosti sa-I taiem copacii si sa-i perpelim in soba cind ne e prea frig. Nu zici si tu ca totul ar fi fost mult mai simplu? Fiul Sau nu mai trebuia sa moara pe cruce, noi n-am mai fi mers la serviciu, gindeste-te, dupa toate chestiile astea pe care le-a ingaduit, mai are pretentia sa ne inchinam vietile Lui, sa fonfaim rugaciuni si sa ne petrecem viata cu gindul la o alta?! Sa fim seriosi: ar fi fost nevoie sa nu ne fie foame, sete, cald, frig, pofta, urit, si atunci, abia atunci, cind am fi avut vreme sa ne tragem sufletul, I-am fi facut pe plac, I-am fi cintat osanale sau ce I-ar mai fi trecut prin cap sa facem. Nu, nu e drept. Dupa cum spun popii, El n-ar avea nici o treaba: nu se baga peste noi, in cel mai bun caz ne trimite niste ingeri ca sa ne aiba in paza. Si de asta nu mai pot eu, eu am nevoie de un nene care sa ma traga de mineca, “alo, baiatu’, ai luat-o razna, vorbesti in dodii, ia trage tu niste aer in piept, hai, curaj, inspiiiri, expiri, inspiiiri, expiri, ne calmam frumos, spunem rugaciunea inger ingerasul meu si o iei mataluta la dreapta, ca p-acolo e poteca”. Nu? Abia atunci avem ce discuta, abia atunci poti sa ma invinovatesti ca n-ascult cuvintul Tau, cind imi spui clar, omeneste, despre ce e vorba si nu ma iei cu pilde pe dupa cires, ca hir, ca mir, ca pescar, ca Tabor, ca Luca nu stiu cit si Matei rindul trei, aiureli pentru babe, sclifositi si baieti cuminti. Si dupa toate astea, aud ca Ii pare rau si ca sufera pentru noi. Sufera o laie, asculta-ma pe mine. Il doare-n cot si-si vede de cerul Lui acolo, dirijeaza universul si planete de care n-a auzit nimeni si nici nu va auzi vreodata, se face ca ploua si ne lasa aici sa murim unul de dorul altuia. Nu e drept, dar, in definitiv, e treaba Lui. Singura mea pretentie e sa ma lase naibii in pace si sa nu-mi mai ceara nimic, ca eu, cind am cel mai marunt tupeu sa-L rog ceva, sa-mi dea voie sa ramin sub plapuma, ciucit, imbratisat cu cine vreau eu, imi trimite lumina aia coclita si ma pune sa sparg lemne. Uite, de-al dracu si n-o sa sparg nici un lemn! O sa ramin aici, sa crap de frig, sa mor in chinuri c-asa vreau eu. O sa-mi pun si niste plasturi pe ochi sa nu mai vad, o sa fac pe mine pina n-o sa mai am ce si o sa mor ca martirii Lui care se jertfeau in numele crucii. Si eu tot in numele crucii o sa ma sacrific, poate pricepe pina la urma ceva. Cel mai nasol, crede-ma, e ca simt nevoia sa-I bat obrazul, ca stiu ca e pe undeva pe aici si-mi da tircoale gata sa ma inhate. Huo! Stii ce?, mai bine sa-l las in ale Lui si sa-ti scriu tie ce voiam sa-ti scriu, poate asa o sa moara de ciuda ca tin la altii mai mult decit la El. Poate, in sfirsit, se simte si-si da seama ca a dat chix cu chipul si asemanarea Sa.
Nu. Au mai spus unii ca nu cred intr-o chestie care nu danseaza, sa fie ei sanatosi si sa creada ce au chef, ca si eu am dreptul sa cred ca habar n-are sa danseze. De dansat, stii sa dansezi doar tu, esti singura dansatoare care pluteste deasupra lucrurilor cind paseste, ar muri de invidie toti balerinii pamintului daca te-ar putea privi, dar asta e imposibil: sint lucruri pe care le stiu doar eu si nimeni altcineva. Chiar: tu stii ce se intimpla cu tine cind dansezi? Stii ca pasii pe care ii faci ating din ce in ce mai rar podeaua, ca te inalti usor, zimbind, ca, daca ti-ai dori, ai imbratisa fara efort tavanul, ca ai putea sa iesi pe fereastra si sa plutesti deasupra orasului atita vreme cit ar mai rasuna muzica? Ma tem pentru mine, asta e sigur, ma tem ca intr-o zi iti vei da seama de harul tau si atunci vei disparea, vei gasi fereastra deschisa, vei flutura din mina si te vei duce sa ingrijesti cuiburile de ciori, vei dirija avioanele si te vei rataci prin spatiu, prin galaxii, prin locuri unde nu exista nici durere, nici tramvaie, nici intristare, nici masini si, mai ales, nici un apartament de bloc in care sa locuiesc si eu. Ma vei parasi, stiu, dar asta nu are nici o importanta. Iti mai amintesti?, dar mai bine nu iti mai aminti nimic acum, tocmai a aparut familia Nache, doamna Ana si domnul Bumbo, se uita la mine cu jind si incredere, se ling pe bot, zi si tu: ce altceva sa insemne asta decit ca imi cer de mincare? O clipa, te rog, ma intorc imediat.
***
Sa nu iti treaca prin minte ca javrele astea ar fi mai importante decit tine. Hai, nu ma pune sa ma milogesc si sa astept parizer, nu-ti cer altceva decit sa ma crezi pe cuvint, nu te bosumfla degeaba. Stiu ca-ti scriam tie, stiu ca m-am intrerupt, dar de ce nu vrei sa vezi ca ei sint aici si tu la mama dracului? Ei ma privesc in ochi, ei dau din coada, ei latra, nu tu. Crezi ca daca te-ai afla aici, m-ai privi in ochi, ai da din coada si ai latra nu m-as lepada de ei? Oho, si inca cum! Dar tu nu latri, n-ai latrat niciodata, nici macar ca un pechinez, de dat din coada, iarasi, te-ai rusinat din cite stiu, iar de privit in ochi m-ai privit doar cind ti-ai dorit parizer. Sint rau? Dar tu cum esti, vreau sa aud? Tu cum poti sa-mi intorci spatele cind ai chef si sa dispari la primul meu gest prostesc? Hm? Ha? Vad ca taci, foarte bine, taci. Nu am sa-ti spun nimic, iti scriu ca sa ma aflu in treaba si ca sa imi imaginez cum te scobesti intre dinti in timp ce imi citesti scrisoarea. Si mai treci pe la dentist ca ai carii. Gata, bine, m-am calmat, imi aprind o tigara si promit sa ma linistesc.
Ai vrea tu! Si ce daca am dansat o noapte intreaga in garsoniera noastra de la etajul 10, ce daca in oras cadea guvernul si se aprindeau felinare, ce daca antilopele Gnu erau casapite de lei, iar vecinii ne bateau in tevi sa dam muzica mai incet, ce daca tu miroseai a scortisoara si vanilie, iar unele avioane nimereau in cladiri inalte si apoi plecau sa arunce bombe, ce daca existau Binefacatori pe care-i durea in cot de toate astea, iar noi, dupa chipul si asemanarea Lor, aveam coatele noastre dureroase, ce daca tu incepusesi, ca de obicei, sa plutesti, iar eu te trageam inapoi, de teama sa nu zbori pe fereastra, ce daca afara tiuia sirena pompierilor, iar racoarea serii iti involbura parul, ce daca eu nu mai puteam tine pasul cu tine, iar in jurul nostru se prabuseau veioza, lustra, televizorul, biblioteca, ce daca toate acele carti cu coperti groase spuneau ca asta nu trebuie sa se intimple, ce daca eu te mai tineam doar de glezne, iar tu dansai in continuare, ca vrajita, ce daca a doua zi ne-am dus la piata ca sa cumparam gogonele si cartofi, ce daca te-am muscat si tu m-ai muscat la rindul tau? Ce daca? Tine minte ce iti spun: te detest, lasa-ma-n pace.
***
Cred ca am putina febra.. Ma duc sa intind patura la soare, poate adorm, poate ma bronzez, iti scriu mai tirziu, te las.
Parca am putut sa dorm?! Taman cind ma napadea soarele pe pleoape, am auzit un fosnet mic prin frunze. Pai, zi si tu, daca iti mai arde de picotit in conditiile astea… Tot e bine ca atunci cind mi-au mijit ochii, convins ca o sa dau de vreo gaita sau de un pitigoi, mi s-a parut ca-l vad pe Altfred. De fapt, de ce zic ca mi s-a parut?, l-am vazut sigur, galben si pufos, cercetindu-ma atent, de pe un musuroi de cirtite. Si acum e tot cu mine, l-am invitat sa mi se urce pe umar, pentru ca, dupa cum spune el, “a luat act de indeletnicirea mea predilecta” si tine musai sa-mi dicteze ceva foarte important. Asa, cica “sa se consemneze pentru posteritate”:
Scurta clasificare a piticilor intocmita pe cale orala de Altfred Intiiul, Ambasador al Ordinului Stincos sub inalta obladuire si acceptul maiestuos al distinsului si atotcuprinzatorului Mus cel Mov Intemeietorul
Intiiul ordin: Piticii Razvratiti din Apartamentele cu Ferestre (prescurtat PRAF); Cunoscuti indeobste si sub titulatura de Piticii Pititi Urbani, aceasta categorie aparte prezinta multiple fatete, din care doar una este concludenta: amaraciunea. Predispusi unui trai singuros, aceste specimene cu tenta gri salasluiesc in colturile greu accesibile ale confectiilor dumneavoastra de beton, precum tevile ruginite, caloriferele de fonta sau grupurile sanitare dezafectate. Dependenti odinioara de marginile valurite ale pajistilor cu linoleum, Piticii Razvratiti din Apartamentele cu Ferestre (prescurtat PRAF) au fost conjurati de imprejurari nefaste – conforme cu primul paragraf din legea exodului – sa se adapteze treptat unor regiuni mai putin prietenoase; pomenesc aici, in primul rind, de intinderile cu mocheta, de cimpiile cu parchet laminat si, in special, de pustiurile cu gresie. Aceasta vesnica prigoana la care au fost supusi de-a lungul vremurilor a definitivat intr-o buna masura o anumita intoleranta totala la adresa picioarelor pare. Coroborat cu disponibilitatea lor retractila, aceasta expectativa refractara le-a imprimat un grad de uzura, sesizabil unui ochi atent. Astfel, tenta tepoasa si sura, gravitatia volatila sau mutenia autoindusa sint capricii comportamentale care fac o nota discordanta in societatea noastra. Nu trebuie omis insa ca o convietuire de lunga durata cu picioarele pare, radiatiile constante de pixeli si fotoni pe care le au de indurat sau lipsa contactului cu un areal exterior intrunesc suficienti factori pentru a formula o explicatie plauzibila in ceea ce-i priveste. Ca un amendament personal, marturisesc insa ca nu ader si nu incurajez de nici o culoare (fie ea chiar rosie, atotputernice, iarta-ma!) predispozitia lor combativa concretizata prin acele ample miscari de gherila cu care, imi permit sa cred, picioarele pare deja s-au obisnuit. Defavorizati evident de aspectul lor redus (o trasatura, de altfel, comuna regnului nostru), actiunile PRAF cunosc o raspindire deosebita. Este de ajuns, cred, pentru a explicita, sa enumar doar citeva stratageme pe care picioarele pare, in netarmurita lor naivitate, le pun pe seama unor “fenomene ciudate”. De exemplu, iata: orice obiect de tipul moneda, pix, radiera, ac de siguranta s.a.m.d care va ajunge in preajma unui membru PRAF va fi transportat la o distanta apreciabila de locul in care e de presupus ca s-ar fi oprit. In felul acesta, picioarele pare vor avea o durata infinit mai lunga de cautare, soldata de obicei cu nedumeriri consistente si invective, ce fac deliciul amar al acestor semeni gri. Istoria consemneaza procentajul de reusita totala a celui numit Kruud Van Daal Intiiul care, din nenumarate astfel de actiuni, a reusit la fel de nenumarate camuflari perfecte ale obiectul in speta. In palmaresul lui figureaza o greutate colosala de trofee adjudecate de la picioarele pare, un record de neegalat pina astazi.
Operatiunea ciorapii: cu grad sporit de risc si, in consecinta, una dintre cele mai nobile arte belicoase, presupune descinderi de anvergura pe teritoriile cosurilor de rufe sau ale masinilor de spalat, cu scopul luarii de ostateci din rindul adinc dispretuitilor ciorapi. Ciorapii astfel capturati se lasa o vreme la cheremul particulelor de praf, pentru a fi inminati mai apoi, intr-o ceremonie fastuoasa si solemna, progeniturilor plapinde de molii. Denumita si Noaptea Ciorapilor Impari, aceasta desfasurare de forte tip ambuscada necesita o pregatire prealabila in fortele de elita PRAF. Nu de putine ori, temerari neinstruiti precum Klaus-Tratus au sfirsit in ghearele de fier ale masinilor de spalat, zdrobiti de rufe, rasuciti cu brutalitate si storsi de culoare pina la extinctia de apoi. Klaus-Tratus este de altfel un erou, iar numele sau figureaza in panoplia de onoare a piticilor razvratiti. Legenda mai spune ca odata ce un picioare pare va detine doar ciorapi impari, furia sa il va colora in rosu, iar aceasta culoare ii va atrage, dupa cum este si firesc, sucombarea. Ori pentru ca nimeni nu a fost in stare pina acum sa infringa toti ciorapii dintr-un apartament cu ferestre, ori pentru ca legenda ascunde un neadevar, statistica nu a constatat pina in prezent nici un deces al vreunui specimen de picioare pare ca urmare a acestei operatiuni. Mentionez in treacat si patentul de inventator conferit lui Phil-Lamenta-Bill Intiiul pentru meritele sale deosebite in despovararea de lumina a unor becuri accesate prin deget. Ar mai fi, desigur, si Cazul Bricheta, Aparitia si Disparitia, caz datorat, de buna seama, destoiniciei PRAF de a inmulti sau, dimpotriva, a imparti peste noapte numarul brichetelor aflate intr-un apartament cu ferestre, dar, ma opresc aici, nu de alta, dar intrevad o iritare crescinda pe chipul dumneavoastra. Nu-i blamati va rog, pe acesti pitici. Sint destinati unui trai auster, in care doar pinzele de paianjen pot reprezenta o delicatesa. In plus, pericolul curateniei si al asperietorului le pluteste ca Scabia lui Damocles deasupra capului. Tocmai de aceea, durata vietii lor se intinde de la citiva ani pina la foarte multi ani. Trist, intr-adevar. Dar nu indeajuns de trist incit sa nu existe si o raza de speranta, iar aceasta raza de speranta sa se numeasca Siramona. Inhatata de tulumba sordida a unui asperietor, Siramona a fost expulzata din apartamentul ei cu ferestre, a fost azvirlita fara mila pe toboganul Gheenei pentru ca din acel loc al pierzaniei, din maldarul compusilor dezagregati olfactiv al reziduurilor picioarelor pare, sa fie intemnitata din nou intr-un malaxor motorizat, tinuta sub amenintarea unor vopsele rosii, imbalsamata in sudoare de pepene galben (precizez: galben, nu rosu) si pingarita cu maioneza de o shaorma in rut, pentru ca apoi sa fie lepadata intr-o groapa intocmita eminamente din plastic si pucioasa. O mores, o tempera! Leuro-Esteban, alungat din plopul sau de o dezinsectie, a sosit exact la timp ca sa o salveze. Dupa un timp, culorile lor s-au amestecat fructuos (sa nu le spuneti asta prichindeilor), griul Siramonei contopindu-se in acajuul intens al lui Leuro-Esteban. De atunci, cei doi au ramas tributari dictonului “ala bala alandala, adevarul e ca bala”. Ce frumos! Ce frumoase sint istorisirile cu Piticii Razvratiti din Apartamentele cu Ferestre!