Pe domnul Mihai Sora l-am cunoscut pe 12 ianuarie 2003. Stabilisem intilnirea inca de la sfirsitul lui 2002, asa ca la ora 10 m-am prezentat acasa la domnia sa si am stat de vorba vreo trei ore. La final, mi-am dat seama ca uitase ca de fapt cu mine trebuia sa se intilneasca. Cu atit mai mult m-a uimit disponibilitatea de a sta de vorba indelung cu un strain si de a-i raspunde cu totala implicare la intrebari legate de filosofia sa, dar si de lumea culturala si politica interbelica sau postbelica. Am iesit de acolo cu o geanta plina de carti si cu mintea doldora de idei si impresii.
Urmatoarea intilnire a fost la mine acasa si tin minte ca as fi vrut sa inregistram convorbirea, dar nu am reusit in ruptul capului sa fac sa functioneze un reportofon imprumutat. Abia a treia oara am reusit sa inregistram o discutie pe care intentionam sa o public intr-o revista. Gindul de a face o carte din dialogurile noastre a aparut destul de tirziu, insa pina la urma cartea intitulata Despre toate si ceva in plus a aparut in 2005 la Editura Paralela 45 din Pitesti. A urmat o a doua editie, in 2006, revizuita si substantial adaugita.
Dupa lungul sir de intrebari pe care i le-ati adresat lui Mihai Sora, a ramas vreuna nespusa?
Va dati seama ca intrebarile adresate domnului Sora cuprinse in cele doua editii ale cartii amintite si in Mihai Sora. O filosofie a bucuriei si a sperantei sint doar o mica parte din cele pe care i le-am adresat de-a lungul timpului. Sigur ca discutiile nu se desfasurau doar pe tiparul intrebare-raspuns, ci constau si in schimburi de pareri, comentarii la evenimentele cotidiene etc. Recunosc ca inaintea intilnirilor ma intrebam daca mai am ce sa-l intreb. Una dintre calitatile unei personalitati dialogale – foarte rare la noi – precum Mihai Sora este stiinta de a stimula capacitatea de a intra in dialog a celuilalt. De obicei, la capatul unei conversatii de mai multe ore constatam ca au ramas o multime de lucruri de discutat. Relatia de comuniune, nu doar de comunicare dintre noi – ca sa vorbesc in termeni imprumutati din filosofia sa –, ma face sa cred ca dialogul nostru poate continua indefinit.
Spuneti ca filosofia lui Sora este una “a bucuriei si a sperantei”. Ati scris aceasta carte ca un “jurnal al fericirii” filosofului, vazut in ipostaza crestina?
Bucuria si speranta sint, cred, notele fundamentale – evident, nu singurele – ale filosofiei lui Mihai Sora. Fundamentul lor, am incercat sa arat, este unul crestin. Nu m-am gindit la o comparatie cu Jurnalul fericirii al parintelui Nicolae Steinhardt. Totusi, consider ca pe fondul comun reprezentat de spiritualitatea crestina, intre viziunile celor doi exista anumite diferente. De exemplu, la N. Steinhardt fericirea venea din asumarea suferintei in Iisus Hristos. Desi este, dupa parerea mea, un spirit profund crestin, Mihai Sora nu este un practicant, iar raportarea la suferinta, ca si la tragic, pare sa lipseasca din reflectia sa. In orice caz, nu am intilnit un temperament mai fericit ca al domnului Mihai Sora.