Parte decupat din filmul Babel, parte, nu. Dar legatura dintre cele 48 de ore petrecute cu Bazil si Delia acolo si ce se intimpla in secventele marocane din filmul lui Inarritu am descoperit-o abia cind ne-am intors acasa, la Rabat si am vazut pentru a doua oara Babel pe video.
O legatura atit de adinca, incit am inteles-o de fapt abia dupa o luna, cind i-am privit acasa-acasa, la Timisoara, pentru a treia oara pe Cate Blanchett si Brad Pitt zdrobiti de durere si pierduti cu firea intr-un biet sat berber din muntii Atlas. Spun asta desi noua nu ni s-a intimplat nici o tragedie la Marrakech. Dimpotriva: au fost doua zile de lapte si miere la propriu si la figurat, de uluire si freamat, cu toate simturile explodate, ca in copilarie in fata a ceva nemaivazut.
Caci chiar asa a fost totul: ne-mai-va-zut, zguduitor. Prima unda de soc a trecut prin ochi, deoarece tot orasul e construit intr-o singura culoare, de la cladirile vechi sau noi, la zidurile de aparare, moschei, cetati interioare sau turnuri: un ocru inconfundabil, ca muntii din jur, ca intinderile golase, ca pamintul roscat. O ciudatenie rarisima, devenita litera de lege pentru arhitecti si constructori. Insa marele cutremur mi-a ravasit toate cele cinci simturi abia dupa ce am intrat in medina, adica in cetatea veche, fortificata, din interiorul orasului. In inima ei palpita Piata pietelor, Jemaa el-Fna, pe vremuri careul sinistru unde se descapatinau nelegiuitii, azi cel mai plin de viata loc din Marrakech, unde isi dau intilnire oamenii din nord cu cei din sud, cei de pe crestele muntilor si cei din desert, berberii, tuaregii, arabii, mai toate semintiile nord-africane, intr-un valmasag de culori si de sunete. Nu-i vreunul sa nu faca ceva, chiar atunci cind pare ca doar sta si priveste spectacolul. Fiindca un spectacol in toata regula s-a desfasurat in fata noastra, ca pe o scena uriasa, de mii de metri patrati, in binecuvintatele zile de 12 si 13 septembrie.
Mi-ar trebui harul unui Vasile Alecsandri (care, in 1853, a fost si el in Maroc, dar numai in nord, la Tanger, insotit de amicul Angel) ca sa pot descrie tot ce-am vazut si simtit in Jemaa el-Fna. Cum m-am holbat fara sa suflu la imblinzitorii de serpi si de cobre sau la inghititorii de flacari. Cum m-am strecurat printre vinzatorii de apa, printre negustorii cocosati de cosuri cu smochine si curmale, de pinzeturi sau mirodenii, printre magarii si asinii impovarati, printre trasurile cu tone de portocale gata sa fie presate pentru suc. Cum nu m-am putut desprinde de acrobati si dansatori, de cercul zicatorilor de povesti si de scriitorii asezati pe scaunele sau direct pe jos, cu un pupitru, condei si calimara in brate. Cum am stat minute in sir in fata apotecarului cu zeci de leacuri desfasurate pe-o pinza sau a vrajitorului care murmura descintece in transa. Cum m-am apropiat sfios de femeile care iti pictau miinile cu henna sau de muzicantii care faceau aerul sa se umple cu sunete de rebab sau qanun, de bendir sau darbouka, de nira si ney.
Daca nu e de-ajuns cum suna chiar aceste cuvinte, sa traduc: corzi ciupite, tobe mari si mici, timbaluri, clopotei, un fel de maracase, multe fluiere si cornuri cu sunet ascutit. Ca un abur fierbinte sau mai curind ca un ulei ametitor strecurat in urechi.
Dar nici lui Vasile Alecsandri (in realitate), nici lui Brad Pitt si lui Cate Blanchett (in film) lumea asta nu le-ar fi placut prea mult. Ar fi privit-o de la distanta, ca pe inca o ciudatenie turistica si atit. Nu s-ar fi amestecat cu oamenii aia, nu ar fi baut apa din canile de arama agatate de costumul pestrit al vinzatorului ambulant, nu ar fi comandat o pictura pe miini, nu ar fi gustat nici macar o curmala, nu s-ar fi lasat descintati. Dar noi trei ce-am facut?