Ar fi memorii, daca nu s-ar amesteca, in parti egale, cu paginile eseistice, in asa fel incit traitul si teoria sa nu se dezbare nici la proba confesiunii. Confesiuni neconfesive asadar, le-a spus tot Zoe Petre: cind te hotarasti sa vorbesti despre viata si timpul tau, cel mai greu e sa nimeresti distanta care sa te lase sa povestesti “netrecind nici o clipa hotarul discretiei”.
Si nici unul dintre cei care i-au prezentat cartea – Cecilia Stefanescu, Zoe Petre si Ovidiu Simonca, primiti de Oana Boca, director de imagine al Editurii Polirom – nu ar fi simtit nevoia ca autoarea sa fi tras mai mult de perdea, cum plastic s-a exprimat Ovidiu Simonca.
Dincolo de votul dat pentru exercitiul distantei, despre care s-a vorbit mult, sau pentru valorile discretiei, exista un alt nivel la care cartea Aurorei Liiceanu a functionat infailibil pentru fiecare dintre vorbitori: li s-a adresat si i-a implicat personal. Trei oameni cu formatii, preferinte si experiente de viata diferite, cum sint Cecilia Stefanescu, Zoe Petre si Ovidiu Simonca, au vorbit despre modul aparte in care confesiunile Aurorei Liiceanu i-au implicat nu in calitate de cititori degajati, ci ca subiectivitati perturbabile, zgindarindu-le amintiri si experiente. Si Cecilia Stefanescu, si Ovidiu Simonca au spus ca s-au regasit, cu tot cu experientele lor de parinti, in paginile in care se vorbeste despre maternitate si copilarie, despre problemele, migrenele, dar si gingasiile pe care un copil le aduce cind vine pe lume. Iar cind Aurora Liiceanu povesteste despre viata ei cu fiul, Stefan, despre greutatile de femeie singura, de studenta stralucita ajunsa femeie de serviciu la gradinita Suveica, in fine, de om incercat din toate partile, Zoe Petre stie la ce se refera, pentru ca in cartea aceasta sint parti din filmul tineretii lor. Si la fel de bine o stiu cei care au fost dati la o parte, refuzati de trepadusii sistemului comunist, siliti sa stea pe margine si sa urmareasca parada mediocritatilor.
“Prin perdea” s-a cernut si literatura
S-a si citit in seara lansarii, Ovidiu Simonca insistind sa le demonstreze celor din sala ca “prin perdea” s-a cernut si literatura si ca se discerne reflexul de povestitor al autoarei, in ciuda distantei pe care Aurora Liiceanu si-o afirma mereu fata de scrisul literar. Nu ar fi fost timp sa se discute mai mult si mai multe din subiectele agatate aparent in treacat de acest volum. Foarte discret, dar cit se poate de ferm, Aurora Liiceanu vorbeste, de pilda, in carte despre ferocitatea intelectualilor fata de femeile intrate in arena cu ei si despre misoginismul sau condescendenta ingaduitoare cu care barbati de talia lui Constantin Noica le recomandau femeilor aspirante la cunoastere domeniul tricotajelor si al dantelelor. Filosoful primeste, de altfel, doua replici usturatoare in paginile memoriilor si este prima data cind intimplari si atitudini intrate in folclorul facultatii de filosofie ies la aer, si poate vor fi odata discutate.
Aurora Liiceanu a vorbit putin in seara lansarii propriei carti. Sala era plina si oamenii stateau in picioare, le-a multumit doar si le-a impartasit cite ceva din jocul dupa care a facut cartea, tinind cont ca e totusi vorba de marturisiri: cald-rece-cald, prea cald. N-ar fi vrut sa fie nimic prea cald, dar la fel de bine se poate ca ceea ce pentru ea a fost rece, pentru altii sa fie invers.