– Fragment –
Santierul Casei Poporului e cel mai mare santier din Bucuresti, e cel mai mare santier din tara, e cel mai mare santier din Europa si cel mai mare santier din lume.
Casa Poporului seamana cu un munte.
E in forma de piramida fara virf.
Are o lungime de 270 de metri, o latime de 240 de metri, o inaltime de 86 de metri si 92 de metri construiti sub pamint. 12 niveluri in aer liber si 8 niveluri in subteran. 330.000 de metri patrati de constructie.
Pentru a-i face loc au fost demolate cartiere cu o suprafata mai intinsa decit a Venetiei.
Casa Poporului depaseste in volum Piramida lui Keops.
La claditul ei, lucreaza, incepind din 1983, 700 de arhitecti si cite 20.000 de muncitori, 24 de ore pe zi, impartiti in schimburi, organizate dupa reguli militare.
Casa Poporului are 1.000 de incaperi. Unii soptesc ca ar avea peste 5.000. Se zvoneste si despre strapungerea pamintului cu o linie de metrou secreta, pentru folosinta exclusiva a lui Nicolae Ceausescu, metrou care l-ar extrage pe Conducator, in caz de pericol, din acest Palat al Tuturor Visurilor si l-ar depune, la o distanta linistitoare, in afara Bucurestiului, la Baneasa.
In vintrele Casei Poporului sint implintate doua adaposturi antiatomice si, pe sub ea, zvicnesc 8 tunele de fuga.
Prin intestinele acestor tunele se pierd saptaminal destui meseriasi neprevazatori, iar unii dintre militarii in termen, care izbutesc sa dibuiasca drumul afara din ele, au surpriza ca au fost declarati deja, de trei zile, dezertori.
Casa Poporului e construita cu muncitori si cu soldati.
De cind e Domnitor peste Tarile Romane, Nicolae Ceausescu a asmutit Armata asupra muncii si intr-una dintre sedintele legendare, a ordonat activului de Partid din Ministerul Apararii Nationale:
— Cum nu pot sa va arunc inca drept prada un razboi, va arunc un santier… Cum nu ma multumesc sa va dau numai instructie de lupta, va dau instructie de munca…
— Ceausescu – P.C.R! Ceausescu – P.C.R!
— Daca, pe timp de razboi, Armata e razboinic. Pe timp de pace, Armata trebuie sa fie santierist…
— Stima noastra si mindria, Ceausescu – Romania!
— Nu putem ingadui, dragi tovarasi, ca, pe timp de pace, Armata sa someze. E cel mai credincios ajutor al Poporului, in munca lui socialista… De aceea, ordon ca, de astazi, orice santier comunist neterminat sa devina dusmanul personal al Armatei.
Ori de cite ori Armata isi infringe un dusman, alte trei santiere ii sint azvirlite inainte.
Santierul Casei Poporului a devenit o jungla de mistere. Taina, exagerarile, tam-tam-ul necurmat al zvonurilor invaluie ca un fum gros Dealul Spirii.
Echipele care lucreaza in subteranul Casei Poporului sint duse si aduse de la punctele de lucru cu ochii legati, pentru a nu putea repera caracteristicile de ansamblu ale Palatului.
Nu exista nici o macheta a constructiei. Casa Poporului e o cladire gonflabila. Peretii Casei Poporului sint pereti miscatori. Ei inainteaza sau se retrag, sint sparti in aschii ori inaltati in locuri peste noapte, dupa cum inspiratia Presedintelui Romaniei hotaraste de la o vizita de lucru la alta.
Conditiile de munca sint mizerabile. Toaletele lipsesc. Dormitoarele seamana cu niste veceuri publice de pe alte santiere normale. In subteranele Casei Poporului apa e pina la genunchi. Chiar daca afara sint 40oC, in subterane ingheti, trebuie sa trudesti imbracat in suba. Dupa o saptamina, subele mucezesc, se desfac in fisii.
Ariile de lucru sint pline de capatinile rase ale rezervistilor in virsta de 40 de ani, mobilizati intre 5 si 10 luni la munca fortata. In China, familiile condamnatilor la moarte sint obligate sa plateasca glontul. In Bucuresti, rezervistii isi platesc singuri, cu 10 lei, tunsul la zero.
Se moare mult pe santierul Casei Poporului. Cite sapte-opt se prabusesc cu schela. Doi-trei sint electrocutati. Peste un pilc de lucratori se rastoarna macaraua.
Se moare mult, dar financiar se cistiga bine. Un salariu mediu in afara santierului e de 2.500 de lei. In santier un maistru bun cistiga intr-o luna chiar si 14.000 lei. Cu salariul dintr-o luna, un mester, cu domiciliul in provincie, si-a cumparat doua vaci de lapte. Cu banii chivernisiti in patru luni, un altul a cumparat, intr-un satuc, o casa, cu o sfoara de livada, cu stupi de albine si cu fintina.
Iarba Fiarelor e angajat pietrar. Cei doi directori, care au intervenit pentru a-l incadra, l-au prezentat drept fiul unuia dintre cei mai buni zidari din Bolentin, meserias mort, cu doi ani in urma, intr-un accident de munca.
Springarul a inceput pe santier pe 29 iulie, deci intr-o miercuri.
CARTEA
Parodicul, grotescul, ascutita receptivitate fata de absurdul cotidian se amesteca, intr-o formula fericita, cu livrescul si cu o abil instrumentata intertextualitate, dar si cu ingredientele unui gen de realism “dur”, frapant, chiar violent pe alocuri. Naratiunea are suspans, dialogurile sint nu doar verosimile, dar si savuroase. Gasim, in romanul de fata, deopotriva un Bucuresti fabulos, tenebros ca in romanele de mistere ale secolului al XIX-lea, un oras al comploturilor – politice, dar si metafizice – si un Bucuresti pestrit, desenat in culori realiste. Bucurestiul lui Daniel Banulescu este totodata Bucurestiul mitingurilor, al convoaielor oficiale de pe Calea Victoriei, al discursurilor de la tribuna, al spionilor, al securistilor atotputernici. Dar, mai ales, este Bucurestiul unde evolueaza un personaj de exceptie: Nicolae Ceausescu, anti-erou sinistru si comic, ridicol si mefistofelic, pe care un ins de asemenea remarcabil, Iarba Fiarelor (hotul adolescent, spaima orasului si modelul tuturor spargatorilor bucuresteni) planuieste sa-l ucida. Personaje ca acestea, dar si falsul proroc Madian, intemeietorul unei noi secte si al unei noi credinte la care ii converteste pe hotii de buzunare, abilul “springar” Axente ori… labradorul vorbitor al Dictatorului sint asii din mineca pe care autorul ii scoate pentru a construi, cu ajutorul lor, o fictiune de zile mari.
AUTORUL
Daniel Banulescu s-a nascut la 31 august 1960, in Bucuresti. A urmat studii de inginerie, dar a lucrat doar ca jurnalist si scriitor.
A fost un membru activ al cenaclului “Universitas”, condus de criticul Mircea Martin.
Debuteaza cu un volum de versuri, Te voi iubi pin’ la sfirsitul patului, publicat in 1993, urmat de un roman, Te pup in fund, conducator iubit!, publicat in 1994. In anul 2000, ii apare o carte de balade, Baladele lui Daniel Banulescu, romanul Cei sapte regi ai orasului Bucuresti (Premiul pentru Proza “Ion Creanga” al Academiei Romane, Premiul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti) si antologia de poezie Republica Federala Daniel Banulescu. In anul 2002, publica volumul de versuri Daniel, al rugaciunii. In anul 2008, Editura Cartea Romaneasca deschide seria romanelor lui Daniel Banulescu despre “subteranele” comuniste ale anilor ‘80, cu al treilea “membru al clanului de romane AM VAZUT, LUCRIND, DEGETUL LUI DUMNEZEU!”, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. In anul 2009, publica volumul de versuri Was schon ist und dem Daniel gefallt (Ce-i frumos si lui Daniel ii place), tradus in limba germana de Ernest Wichner, Akademie Schloss Solitude, Stuttgart.
A fost tradus in limbile engleza, franceza, slovena, germana, sirba.