As vrea sa ne situam in dialogul nostru putin pe teritoriul biografismului si v-as ruga sa va referiti la un moment tragic al existentei dvs., la anii, multi, cind ati fost silit la o absenta din viata literara. Ce s-a intimplat atunci? N-ati mai publicat, dar nu-mi inchipui ca timp de douazeci de ani ati incetat sa cititi si sa scrieti.
Dati-mi voie! Intr-o perioada n-am putut sa citesc si sa scriu absolut nimic, in sensul ca opt ani i-am petrecut in inchisoare.
Unde si pentru ce motiv?
In cei opt ani, intre 1949 si 1957, am trecut prin unsprezece inchisori. Am o viziune foarte exacta despre inchisori. Am unele pareri deosebite fata de anumite carti scrise despre inchisoare si cu privire la emisiunile de televiziune, pe care nu le mai citez acum. Este opinia martorului ocular. Dati-mi voie sa exprim un punct de vedere. Nu-l impun nimanui. Sint pentru libertate in toate directiile, dar, cum spune un francez, c’est mon opinion et je le partage. Deci am fost arestat pentru activitati ale tineretului universitar national-taranesc. Fiind asistent la facultate, am avut legaturi cu aceasta organizatie si in baza acestui lucru am fost inchis.
Unde erati atunci? In Iasi?
La Bucuresti. Am fost condamnat la opt ani si a fost destul de greu. Din mai multe motive. In primul rind, pentru ca inchisoarea este grea prin natura ei. De pilda, degetul acesta este rupt in fabrica de la Aiud, unde faceam balamale. Nu chiar asta reprezinta pasiunea vietii mele si profesiunea mea de baza, dar s-a intimplat sa fie si, cum va spun, mi-am dat seama ca in inchisoare existau foarte putini oameni care intrasera exact pentru ceea ce-am intrat eu. Aici e punctul central. Iata, majoritatea fostilor detinuti politici, de perfecta buna credinta, nu le contest nimica, erau oarecum nationalisti de extrema dreapta, iar eu eram antitotalitar, cum sint si acum, de centru, democrat, credeam in democratia occidentala, burgheza, pluralista, in drepturile omului si am ramas asa pina azi. Deci eram oarecum izolat. Asta pentru a nu intra in alte amanunte. Va dati seama ca nu vreau sa orientez emisiunea intr-o directie care, poate, nu-i asa interesanta in acest context. E foarte interesanta in alt context. Dar sub raportul acesta n-a fost foarte stimulant si-mi aduc aminte de o reactie, intre multe altele, a lui Radu Cioculescu, care era si el in inchisoare, il stiti foarte bine, traducatorul lui Proust, democrat, redactor la Fundatiile Regale. Spunea: “Uite, ii vezi pe astia cum vibreaza la ideea nationala, dar nu si la ideea democratica”. Discutam cu el. Mai existau si spirite democratice pure, de formatie occidentala, pluralista, proeuropene, care gindeau ca mine. Sub acest raport nu m-am simtit extrem, extrem de bine, dar sint solidar in continuare cu suferinta umana, cu consecventa, cu caracterul si demnitatea unor oameni, care, chiar daca nu aveau acelasi crez politic integral, pe plan civic si moral se bucurau de toata admiratia mea. Suferinta umana, aici e un lucru important, e stimabila indiferent de motivatie. Un om care a suferit merita o stima, chiar daca motivele suferintei lui sint diferite de ale mele. Mi-aduc aminte de drama unor tineri, hai sa nu le spunem culoarea politica, care erau sub pneumotorax la Ocnele Mari. Ca masura de represalii au fost scosi de sub aparat, desi se stia precis ca sint condamnati la moarte. Cum sa nu fii impresionat?
De atita cinism…
Oamenii erau constienti ca fusesera condamnati la moarte prin suprimarea tratamentului medical. De asta nu mi-am permis nici acum, nici dupa 1989, sa polemizez cu oamenii care au suferit, fiindca ma leaga o compasiune umana…
Chiar daca va despart mentalitati.
Absolut. Dar mi-am zis ca ma abtin de la orice comentariu, chiar daca nu sintem de acord cu foarte multe lucruri. E dreptul fiecaruia sa opteze pentru ceea ce doreste. De ce am suferit atunci? Pentru a ne putea exprima liber, conform constiintei noastre. Avem acest drept. Daca eu le recunosc, admit dreptul lor de a opta pentru o ideologie si o mentalitate pe care le socot de extrema dreapta si negativa, dati-mi voie sa impartasesc si opiniile mele. Asta e tot. Nu-i asa? Incolo, sint pentru pluralism, toleranta si coexistenta a ideilor in cadrul legilor actuale.
Au trecut cele 11 inchisori, dar libertatea deplina n-a venit pentru noi toti, si pentru dvs. intr-un mod special.
Dati-mi voie! Am fost eliberat dupa opt ani. Trei luni am fost liber, dupa care am fost deportat in Baragan inca sase ani. Asta mi s-a parut de o gratuitate si o absurditate totale. Nu facusem nimic. Nici nu avusesem cind. De ce? Toti detinutii politici au fost deportati in Baragan pe motiv ca intre timp izbucnise si fusese reprimata revolutia din Ungaria. Atunci, ca masura de precautie, toti detinutii politici au fost trimisi in Baragan, in satul Ladesti.
Si multi altii in inchisori.
Eu n-aveam pentru ce sa fiu condamnat in cele trei luni de libertate. Am fost, in schimb, deportat pentru sase ani. Am cunoscut acolo foarte multe personalitati, unele vedete actuale. As avea multe de spus, o sa le scriu eu odata intr-o autobiografie, deocamdata ajung la intrebarea dvs., sa n-o uit. In acesti sase ani de zile am putut sa refac cite ceva, sa ma pun la curent, sa citesc, sa aflu ce s-a intimplat in literatura romana. In Ladesti am aflat, de pilda, ca exista un poet Labis. Habar n-aveam in puscarie, ca si de multe alte lucruri. Am citit, citeam. Am fost sprijinit de familie. Nu lucram la G.A.S.-ul de acolo ca muncitor. Am scris cite ceva. Am vrut sa fac la un moment dat chiar o lucrare despre iluminismul romanesc, inceputurile liberalismului si europenizarii Romaniei. Am inceput sa adun materiale. O parte din aceste scrieri le-am publicat dupa 1963, cind m-am eliberat definitiv. Daca o sa urmariti bibliografia cartii pe care o aveti, Evadari in lumea libera, o sa vedeti ca primul articol, “Romanii si afacerile Europei”, este publicat in “Lumea”, in 1964, dar cu nume schimbat prin complicitatea intre ghilimele, sau fara ghilimele, a directorului de atunci, George Ivascu, pe care il cunoscusem foarte bine la “Jurnalul Literar” si cu care m-am intilnit si in inchisoare. Am multe anecdote si despre el. E un personaj foarte interesant si controversat.
Adrian Marino, Alexandru Piru si George Ivascu au fost cei trei tineri care gravitau in jurul lui Calinescu la Iasi, la “Jurnalul Literar”.
Da, sintem in 1939 si relatiile functionau. Ivascu m-a ajutat. Dupa iesirea din inchisoare nu aveam dreptul la semnatura. Vreau insa sa spun ca preocuparile mele europene nu sint chiar de ieri, de alaltaieri. Au o continuitate si o consecventa a lor. Va rog, controlati bibliografia si veti vedea ca nu mistific deloc.
Am remarcat intre altele articolul “Pentru Europa”.
Sintem in 1964. Acum ma intreb eu cam citi rezistenti, intre ghilimele sau fara, scriau in 1964 despre Europa, despre comunicatii libere, despre drepturile omului. Am publicat un asemenea articol in “Lumea”. Ivascu isi permitea aceste lucruri. De ce? Situatia este mult mai complexa. De ce facea asta, de ce ma tolera, de ce permitea? Evident, toate erau ambalate sub forma de istorie literara si istorie culturala, ceea ce si sint de altfel.
Dar mesajul lor era mai adinc.
Absolut! Si mai dovedesc un lucru fundamental ca mesajul liberal, umanist, european nu este atit de recent. El are radacini adinci in cultura romaneasca. Iluminismul romanesc a lansat aceste idei. Noi am fost integrati in Europa spiritual inca din secolul al XVIII-lea. Am publicat un studiu foarte mare in aceasta carte, aparut in 1968, Luminile romanesti descopera Europa. Sint zeci de citate, inclusiv ale unor ieseni, care arata foarte bine ca noi ne integram in Europa si ne rezolvam prin programa europeana problema nationala, cea culturala si cea a dezvoltarii literaturii romane si a constiintei nationale si asa mai departe. Deci nu este adevarat ca aceste lucruri sint de influenta recenta, nu este adevarat ca este un sincronism facil, nu este adevarat ca noi, europenii, sintem influentati de confruntarea actuala.
Poate ideea aceasta, din nefericire, este uneori demonetizata prin demagogie. In dezbaterile care au loc, atitea cite sint, nu se pun totdeauna accentele potrivite.
Asta-i alta chestiune. Eu raspund de ceea ce-am scris eu. In bibliografie am citat multe titluri, dar am precizat foarte clar ca nu sint de acord nici cu unele premize si nici cu unele concluzii. Exista insa un interes pentru tema si subliniez inca o data ca ideea europeana are traditie in cultura romana inca din secolul al XVIII-lea. Noi am intrat in Europa prin iluministii romani.
Care au fost pentru dvs. temeiurile unei optiuni? S-a incheiat perioada de recluziune. V-ati stabilit la Cluj, unde v-ati consacrat lucrului cu ideile si proiectele proprii, unele cristalizate, altele aflate intr-o faza de germinare. De ce n-ati intrat intr-un institut de cercetare? Ati hotarit intr-o vreme nu usoara pentru existenta sa fiti liber profesionist. A fost un curaj.
Sigur ca da, n-a fost deloc simplu. Ginditi-va, in acelasi timp, ca eu, cind am venit din domiciliu obligatoriu de sase ani, am fost repartizat ca muncitor necalificat la Fabrica de bere Ursus din Cluj. Si am spus mersi, nu servesc. Ca sa nu fiu vulgar in expresie, sa nu folosesc ziceri folclorice romanesti, am intors spatele si am zis, domnule nu ma intereseaza, si mi-am asumat un risc enorm. Gratie familiei, unei anumite productivitati, unei tenacitati, multumita unei intimplari; eu admit ca toate aceste lucruri sint foarte complexe, am reusit sa supravietuiesc si chiar sa progresez vreme de 20 de ani. Am fost un liber profesionist integral. Nu m-am integrat nicaieri, n-am semnat un stat de plata in viata mea. Un liber profesionist absolut.
Ati reusit, ma gindesc, printr-un riguros program de munca?
Asta-i altceva. Este o chestie de temperament. Romanul este in general poet, om al improvizatiilor, lucreaza cu inspiratie. Sintem o cultura de poeti si publicisti. Eu nu am acest temperament. Nu-mi asum o calitate exceptionala, dar dati-mi voie sa propun o formula de disciplina mai riguroasa, mai severa. De altfel, m-am convins ca nu munca in asalt este secretul productiei, ci regularitatea si continuitatea. Am muncit trei, patru ore pe zi, asta-i secretul. Dar in fiecare zi. Am citit un studiu, o mica paranteza, despre felul in care Zola a publicat o biblioteca intreaga. Cu ce metode? Cu metodele acestea. Trei luni se documenta. Eram in perioada naturalista. Trei luni scria cite patru pagini pe zi. A scrie atit timp de trei luni apare un volum de 450 de pagini. Nu?
Cu aceasta riguroasa disciplina, cu un asemenea program draconic de munca, neparasit adesea nici chiar atunci cind v-ati aflat in strainatate, asa cum o marturisiti in cartile dvs., ati contrariat pe multi.
Probabil. Sigur. Nu este in stilul boemei romanesti. Nu sint poet. Nu sint obligat sa improvizez. E o alta formula. De ce nu mi s-ar permite sa fiu si in acest gen. Am contrariat? Da. Va confirm. Dar, cum sa va spun?, cred ca treptat, treptat, in viata literara se creeaza anumite echilibre, anumite posibilitati si de riposte, anumite contraargumente si lucrurile au progresat frumos pina in momentul actual, cind, iata, noi stam aici de vorba, scoatem carti in continuare, altii, care contestau, au disparut de pe ecran, sau nu si-au tinut promisiunile, ma rog, sint tot felul de evenimente in istoria literaturii romane. Deci am facut cite ceva si prin munca voluntara, am facut “Cahiers roumains d’ etudes litteraires”, prima revista de studii literare intr-o limba straina, care este valabila si azi, chit ca are o aparitie sincopata, dar iese in continuare, realizata de mine voluntar. Cred ca am adus o contributie, spargind o blocada in acea perioada. E drept, am profitat si de conjuncturi.
Era un context prielnic?
Favorabil. Am publicat si prima carte despre Eliade. Am foarte multe lucruri de spus. Probabil ca dvs. aveti o curiozitate mult mai larga in acest domeniu. Deocamdata ne mentinem in aceste generalitati si afirmatii simple. Pentru mine aceste lucruri sint putin, cum sa spun?, dureroase, dar imi evoca multe contrarietati, iritari, controverse, fiindca, intr-adevar, viata unui om care nu era integrat nicaieri n-avea nici un sistem de relatii in spate si nu existau nici un partid, nici alte organe sa ma sprijine, era grea. A fost destul de greu. Insa treptat, treptat, printr-un anumit temperament, care pentru unii a fost antipatic, pentru altii simpatic, am reusit sa ajung in situatia actuala, sa nu-mi fie rusine de trecutul meu. Nu am texte de regretat. Asta…
…Este important.
Da. Daca existau in acesti cinci ani de zile, ieseau la iveala. N-are ce. N-am colaborat la “Scinteia”. Nu. Si punct. Pe aceasta chestie sintem curati.
Credeti ca sintem niste risipitori, pentru ca talentul nu ne lipseste cit de putin?
Evident, risipitori. O lipsa de disciplina si de traditie. Aceste lucruri se fac in materie de studii literare intr-o anumita traditie. Aceasta traditie a existat pina la un punct si exista in domeniul filologic. Noi am avut filologi remarcabili si lucrari de sinteza. Si in domeniul istoric, dar in istoria literara noi am fost marcati, probabil, pentru multa vreme, dar nu pentru totdeauna; incep sa intru la idei, de faptul ca cei mai mari critici sint…
…Impresionisti.
Da. Sint doi romancieri, din care unul realizat, Calinescu, iar Lovinescu un romancier ratat in felul sau. M-a uimit sa citesc acest lucru, pentru ca Lovinescu are o opera critica remarcabila, el insusi a declarat ca din creatia sa vor ramine probabil numai volumele 1 si 2 din Memorii, care sint literatura. Va sa zica, el credea ca opera lui valoroasa este tot cea literara, nu critica. Ei bine, cu aceasta mentalitate, dati-mi voie sa fiu in minoritate si sint in minoritate, evident.
Desi cred ca in multe privinte va intilniti cu Lovinescu. Cel putin in plan doctrinar.
Da, da, in privinta ideologiei liberale, fara discutie. Din fericire. Tocmai asta e curios. Istoria civilizatiei romane moderne este o carte remarcabila si inca bine situata, care intr-adevar raspunde la foarte multe probleme ale civilizatiei romane. Sint de acord cu chestia asta. M-a surprins insa faptul ca face declaratii de genul acesta, ca el crede in literatura. A scris si multe romane, care, stiti foarte bine, n-au avut ecou. Mai este un roman, Malurenii, despre care nu stiu ce-i cu el, este inedit, semiinedit, e in strainatate. Vreau sa spun ca el credea in acest lucru. In plus, stupoare generala, cum e posibil ca un om de finetea lui Lovinescu sa cada in genul acesta detestabil de biografii romantate? Deci tot instinctul literar lucra la el. Si Mite si Balauca. Sint niste lucruri care nu se explica prin psihologia literatului. Dar daca ar fi fost o retentie critica, ar fi vazut ca a-l pune pe Eminescu in dialoguri din acestea inventate nu cadreaza deloc.
De ce credeti ca demersul dvs., materializat intr-o serie de lucrari importante, de sinteza, nu a gasit aderenta asteptata?
Sint explicatii. In primul rind sint trei observatii de facut. Asa este, nu va contest. Nici nu spun ca sint resemnat, dar ramin lucid in privinta cauzelor respective. In Romania exista doua circuite si unul extern. Le luam pe rind. N-am putut sa fiu foarte resemnat pentru motivul simplu ca eram un marginal. N-am fost profesor universitar sa pot crea elevi, nu-i asa?, sa promovez de la catedra o generatie de discipoli, n-am fost nici director de editura sa ma editez si sa impun, n-am fost nici director de revista, de unde sa pot manevra, influenta opinia publica literara. Deci handicapul acesta social, cultural a fost formidabil si continua sa fie. Dar aici intervine un al doilea aspect. Daca acest circuit oficial, de prim ordin, a fost blocat, pot dovedi ca a existat tot timpul un circuit lateral, marginal, foarte receptiv. Insa unde? In reviste de provincie. E vorba de intelectuali de mina a doua, tineri, debutanti. Fiecare carte a mea e insotita de un dosar de presa, prin care va pot dovedi ca are 15-20 de recenzii. Mergem cu acestea la orice examen comparativ cu toate vedetele criticii romane si vedem ca a fost o receptie. Mai mult, a aparut la Craiova, acum doi ani, o carte despre modesta mea persoana. Mai sint alte doua semnate tot asa de niste marginali. E un gest de avangarda, un marginal scrie carti despre un alt marginal.
“Eu ma declar pe fata mic burghez”
Sa ne intoarcem la o chestiune pe care am abordat-o putin, dar am parasit-o prea cu iuteala, aceea a europenismului nostru. Ultima dvs. carte, Pentru Europa, pledeaza cauza europenismului ca singura sansa a romanilor, a culturii lor. Se bate azi multa moneda pe aceasta tema. Deseori avem de-a face cu forme fara fond. Cum ar trebui sa se structureze efortul Romaniei de integrare, efort care a inceput, asa cu ati mentionat, inca din perioada iluminismului romanesc?
Ce pot sa va spun in citeva minute este ca integrarea europeana are mai multe planuri. In primul rind, trebuie sa ne punem de acord asupra unei probleme esentiale, care nu s-a rezolvat pina acum. Merg la esente si chestiuni oarecum, sa le zic, de filosofie culturala. Trebuie sa facem o deosebire intre valorile absolute si cele de circulatie. Deci o prima conditie a europenizarii noastre este sa nu producem doar valori absolute, ci si de circulatie. Ce folos ca apare, sa spunem, in Honduras sau Uruguay un creator genial si nu stie nimeni de el. Se impune sa gasim metodele ca valorile noastre sa circule. Valorile spirituale. Aici intram pe un teren pe care l-am mai abordat, anume ce cai de comunicatie putem organiza noi. Lucrul acesta nu-i rezolvat pina acum. Dar nu-i suficient, fiindca sint si valori de circulatie actuale, care nu sint totusi valori autentice. Ma rog, nu vreau sa intru aici in polemica, deoarece nu doresc sa va pun pe dvs. intr-o dificultate. Eu imi asum opiniile, dar nu vreau sa va fac complice la polemicile mele. Raminem la generalitati, dar care au tilcul lor. Ideea de circulatie nu s-a rezolvat fiindca nu s-a ocupat nimeni de ea. Nu s-a ocupat pentru ca nimeni nu are interes sa o faca sau, daca este vorba de oficiali, acestia isi zic: “Lasa ca devin eu circulat, eliminam pe aia”. Dar nu numai atita. Sintem obligati sa oferim si lucruri fundamentale, care sa reziste, serioase. Cu mici volume, cu romane, care or fi fost ele curajoase sub Ceausescu, dar cind le compari cu indraznelile enorme din Occident, sint palide si sistemul nostru de aluzii, gustat pentru ca eram intr-un context totalitar, n-aveau nici o audienta in strainatate, nu mi se pare fertil din acest punct de vedere. Altceva este mai important, si epoca ne va obliga; sint absolut sigur si optimist in acest sens. E vorba de creator, cel care are instinctul creatiei. Acesta va face un efort puternic sa se exprime pe sine si daca va atinge o intensitate, o vibratie si o putere de expresie, va fi comunicabil. Astfel, micul nostru, cum sa zic, poezism din romanele fara cap si coada si poeziile pe care le citesti de la coada la cap nu le cred, sincer, ca sint de valoare europeana si nu pot fi comunicate. Sintem intr-un moment foarte critic si istoric al constiintei literare romanesti, cind vechile structuri s-au prabusit si cele noi nu s-au constituit, si asta nu se poate intimpla decit intr-o noua societate romaneasca. O societate veche, cu structurile ei, in parte s-a prabusit, in parte nu, dar partial este pe punctul sa reconstruiasca si aici atingem un punct fundamental. Poate nu veti fi de acord cu mine, eu va dau voie, dar iarasi imi dau voie sa-mi apar pozitia. Cultura occidentala, fapt important, in ansamblul ei este de esenta citadina, urbana, in vreme ce la noi mentalitatea este inca rurala prin forta lucrurilor; cu intelectuali la prima generatie sau cel mult la a doua, ceea ce nu ne da prea multe sanse. Toate culturile occidentale sint culturi de oras. Dvs. stiti care este structura sociala a Germaniei la ora actuala? Va dau niste cifre.
In toate tarile vestice nu mai exista tarani, iar cei care se indeletnicesc cu agricultura sint putini. Acestia nu-s taranii de altadata. S-au urbanizat in mare masura.
Exact. Sint fermieri. In Germania 57% din populatie se ocupa de servicii si de comert, 40% de productie si doar 3% de agricultura. Asta nu inseamna ca germanii mor de foame. Dimpotriva.
Au o agricultura foarte prospera.
Evident. Da’ e alt gen. Cita vreme la noi nu vom avea o patura mijlocie, burgheza, urbana, citadina, importanta, noi nu vom putea sa gasim limbajul si posibilitatea de a ne exprima la nivel occidental. Chestiile acestea cu mioritismul, cu doinele sint lucruri de natura folclorica, care au interesul lor, nu le contest, vai de mine!, sa nu credeti ca sint denigrator al valorilor noastre folclorice, dar am convingerea…
…Ca sincronizarea presupune o compatibilizare de structuri.
Absolut. Nu numai morale, ci si sociale si de civilizatie. Este fundamental. Sper ca v-am raspuns in esenta la acest lucru. Cartea mea este o pledoarie pentru paturile mijlocii. Eu ma declar pe fata mic burghez. In sensul urmator. Nu ostentativ. Vad ca un ilustru romancier roman spune: “Domnule, sint fiu de miner accidentat in mina”. Perfect. Dreptul dumitale! Altul spune: “Eu sint fiu de preot unit”. Dreptul dumitale. Am si eu dreptul sa spun, conform Constitutiei: “Sint fiu de inginer CFR”. Nu pretind un merit in plus. Am dreptul la o coexistenta sociala egala. Si daca domnii acestia fac lupta de clasa, atunci eu, pentru echilibru, dati-mi voie sa spun ca sint un mic burghez. O familie de trei generatii urbana. Figureaza si in Arhondologia Moldovei, intre noi fie vorba, asa ca n-am nici un motiv sa ma complexez in fata unui fiu de miner. Foarte frumos ca esti fiu de miner si ai ajuns important scriitor roman, dar nici eu n-am complexe ca sint fiu de inginer. Deci sintem la egalitate. Asta-i foarte important.
Am inteles.
Si mi-a parut foarte bine cind prietenii mei Matei Calinescu si Ion Vianu in cartea lor, Amintiri in dialog, spun foarte clar: “Eu sint fiu de inginer” (M.C.) si: “Eu sint fiu de profesor universitar” (I.V.). De ce in definitiv ne-am complexa noi si am continua lupta de clasa? E foarte clar, domnule Ilisei. Va rog sa retineti acest lucru.
Biografie
» Adrian Marino (1921-2005) s-a nascut la Iasi. In 1944, a devenit licentiat al Facultatii de Litere din Bucuresti. Intre 1944 si 1947, a fost asistent suplinitor la Catedra de Istoria Literaturii Romane, condusa de George Calinescu. A debutat in 1939, la “Jurnalul Literar”. In 1949, a fost arestat pentru activitati ilegale in cadrul TUNT (Tineretul Universitar National-Taranesc), pentru “multiplicare si difuzare de texte ale Scolii de Cadre”.
» A fost inchis pina in 1957, dupa care a fost deportat in Baragan (1957- 1963). Nu a avut drept de semnatura pina in 1965, cind a debutat, la 44 de ani, cu Viata lui Alexandru Macedonski. A fost reabilitat juridic in 1969. Obtine premii din partea Academiei Romane si a Uniunii Scriitorilor.
» Din 1971, timp de un an, a facut o specializare in Elvetia. Intre 1973 si 1980, a intemeiat, redactat si condus prima revista de studii literare in limbi straine de circulatie – “Cahiers roumains d’etudes litteraires”. In 1985, a obtinut Premiul Herder.
» A fost primul autor al unei carti in editie romaneasca si franceza despre Mircea Eliade: Hermeneutica lui Mircea Eliade (1980, in limba romana; 1981, in limba franceza). Cele sapte volume din Biografia ideii de literatura (1987-1989) reprezinta prima enciclopedie romaneasca literara completa.
» Este cel mai tradus critic literar roman. A publicat, in tara si strainatate, numeroase volume de critica si teorie literara. Dupa 1989, a publicat doar carti de ideologie proeuropeana si critica de idei: Evadari in lumea libera (1993), Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale (1995, editia a II-a 2005), Cenzura in Romania. Schita istorica introductiva (2000).