Alecsandri chiar asa simte, gindeste si scrie acum 150 de ani si asa si ramine, de neclintit in prejudecata, cind descopera Marocul. Imaginea oamenilor ce impinzesc stradutele intortocheate din medine ii lasa o impresie atristata.
Nimic nu ii e pe plac, totul ii pare strain si mizer, de-a dreptul respingator. Dar eroii lui Inarritu sint putin altfel. Ei se schimba treptat, de la o zi la alta, cind in nenorocitul de sat berber descopera suferinta, demnitatea, onoarea, curajul, compasiunea. Adica viata adevarata, despovarata de zorzoane, adusa la esenta. Asta deslusesc cei doi soti in incaperea umila, cu pamint pe jos, in miinile tamaduitoare ale unei batrine, in intelepciunea si bunatatea sarmanilor din jur. De fapt, chiar pe ei se descopera la capat de tot.
Si-acum, despre mine, in 12-13 sept. Prinsa in multimea care fojgaia, in plin ramadan, fara sa inteleg multe din ce se intimpla, am fost – pret de un ceas, nu mai mult – ca un arici. Cam ca V. Alecs. si ca americanii din film, la inceput. Sa nu ma ating de nimeni si de nimic, cu gelul antibacterian gata de atac, sa nu gust nici macar o smochina, sa nu beau apa de la cismele, nu din cauza ramadanului, ci de teama ca as putea incasa cine stie ce. Toata incordarea s-a spulberat insa in nici doua ore, de parca cineva mi-ar fi luat fricile cu mina. Si asta s-a petrecut dupa ce am intrat in magazinul de antichitati al lui Omar. Bazil l-a imbratisat, l-a intrebat in araba cum merge ramadanul, Omar l-a intrebat in franceza ce mai fac Nicoleta si copiii, apoi a vrut sa stie de unde venim eu si Delia, iar ce a urmat ar fi demn de-o poveste mai lunga. O comprim cam asa.
Magazinul lui Omar e ca un bazar in bazar, cu subsol si etaj, cu tot soiul de cotloane in care zac de-a valma mii de minunatii vechi, de la hangere si lanci tuarege, la bijuterii berbere, vase, alambicuri, ibrice, lampi, casete, statui, sfesnice. Simt ca am intrat in pestera lui Ali Baba si iar ma incearca o neliniste. Ochesc o caseta mica de argint, intreb cit costa, Omar ma anunta ca o sa-mi faca un pret foarte bun, deci, scurt si sec, ca sa tisnesc cit mai repede afara: cit?, transform ca un computer dirahmii in euro si euro in lei, imi convine, zic ok, d’accord, scot banii, platesc, iau caseta si ies. Cu fata cazuta, dezamagit si trist, Omar se asaza spasit pe scaunelul din fata magazinului. Desi mi-am dat un doctorat in Cantemir si-n ideea de divan, desi sint vorbareata cit sapte si tin cursuri despre comunicare, tot nu pricep care-i problema, pina nu ma limpezeste Bazil. Cum ar veni, i-am luat lui Omar toata placerea tirguielii, i-am distrus bucuria jocului in care trebuia sa ne povestim cite-n luna si-n stele, ca sa ne cunoastem mai bine.
Deci, asa. Atunci nu-i greu de-nteles de ce am stat doua ore incheiate in pestera comorilor lui Omar si de ce am plecat cu un mic stilet tuareg vechi de peste 100 de ani, a carui poveste am ascultat-o ca-n 1001 de nopti, fara sa platesc mare lucru, cu sufletul plin sau usor, habar n-am cum, dar ca-n transa. De parca as fi tras doua fumuri din pipa cu opiu a batrinei din filmul lui Inarritu, cind lui Cate Blanchett ii dispare toata durerea. Si mai ales orice teama.