Cit timp ti-a luat pina sa termini primul roman, Nici o privire?
Mi-a luat cam un an. Acum 12 ani, cind l-am scris, aveam 23 de ani. Mai mult incercam sa-mi demonstrez mie ca pot sa scriu un roman, pentru ca nu scrisesem nimic inainte. Nu eram sigur de nimic. Nu am avut nici un fel de asteptari si nimeni din jurul meu nu avea. L-am terminat in Capul Verde, o tara micuta, pe coasta de vest a Africii. Am predat acolo si tot acolo am terminat de scris si cartea. Apoi, la sfirsitul anului m-am intors in Portugalia si am inceput sa ma gindesc s-o public. Evident, am cautat o editura care sa o vrea si timp de un an am fost refuzat de majoritatea editorilor. Apoi, dupa ce cartea a aparut si a si luat Premiul Jose Saramago, lucrurile s-au schimbat: am inceput sa fiu tradus si mi-a mers mult mai bine.
De ce ai ales nume biblice pentru personajele tale, mai ales ca legaturile nu sint intotdeauna evidente?
De fapt, legatura dintre nume si personaj e de fiecare data diferita. A fost un mod de a imprumuta un pic din solemnitatea Bibliei, un strop din acea lume. Am vrut sa leg aceasta carte de ceva mult mai mare, mai cuprinzator, iar acel ceva a fost Biblia. Sunt un mare cititor al Bibliei. Iubesc aceasta carte, pe care o citesc ca pe un text literar. Exista un motiv pentru fiecare dintre numele personajelor, doar ca, de fiecare data, motivatia mea a fost alta: uneori numele e pus ironic, alteori din motive literare, se intimpla chiar ca numele sa fie o exagerare a identitatii unui personaj, sa functioneze ca o hiperbola. Sint foarte multe explicatii. De exemplu, in cazul gemenilor: Moise si Ilie sint doi profeti. Moise e profetul actiunii, Ilie al vorbelor, dar in cartea mea Ilie nu vorbeste. Moise e cel care face totul: vorbeste in locul fratelui sau, se casatoreste primul, el actioneaza de fiecare data. Dar e un singur exemplu. Toate celelalte nume implica legaturi diferite cu Biblia, si asta creeaza un efect interesant: intr-o carte in care Dumnezeu nu e niciodata pomenit, desi Dumnezeu nu exista, absenta lui e observata. Chiar daca nu e evident, un sentiment religios e prezent. Nu exista mila pentru personajele acestei carti, nu exista intelegere si li se intimpla tot ce e mai rau. De fiecare data viata lor depinde de altcineva, de o prezenta care e mai puternica decit ele, si asta e o intrebare pe care cartea o ridica, o intrebare religioasa. Cum se intimpla? Asa stau lucrurile de fapt? Cititorul urmeaza sa confrunte situatia din carte cu realitatea pe care o cunoaste. Romanul nu e o afirmatie despre fatalism si despre partea intunecata a lucrurilor, ci o intrebare. Mai putin chestiunea mortii, asta e o certitudine.
E o imagine care bintuie fiecare capitol al cartii: un om care scrie intr-o casa fara ferestre. Tu cum faci, ai nevoie de lumea din afara?
Acel om e autorul, e o metafora pentru scriitor. Scriitorul e inchis in el. Gaseste lumea aia inauntrul lui. Lumea din exterior devine reala doar dupa ce trece prin realitatea din interior. Nu stim alta perspectiva, din interior, decit propria perspectiva. Cind citim, in tacere, vocea noastra ne-o auzim. Avem acces doar la propriul interior, iar exteriorul exista pentru noi doar atunci cind il integram. Lumea care exista in noi e la fel de bogata ca lumea care exista in afara noastra. Sintem un fel de usi intre aceste lumi fara sfirsit.
Cartea ta are amprenta unui poet: sint repetitii, fraze care se reiau, o sonoritate care se impune. Prin ce crezi ca te mai tradezi ca poet atunci cind scrii proza?
Personal cred ca proza ar trebui sa aspire la poezie: daca in cinci versuri ai un cuvint in plus, il simti. Simti ca nu e bine. Asa ar trebui sa se intimple si intr-un roman de 200 de pagini, sa nu ai nimic in plus. Un poem e o sinteza, si asa ar trebui sa fie si un roman: e o lume mica, o lume in sine. Si in special acest roman, Nici o privire, are, cumva, modul de organizare al unui poem. Incepe si se termina intre propriile limite. Nu a existat un “inainte” si nu se continua spre altceva. E inchis asupra lui, ca un cerc. Finalul la fel, e definitiv. Lumea din cartea asta e diferita de lumea adevarata. Dar intentia e ca cititorul sa faca singur conexiunile intre cele doua si sa traga propriile concluzii. Nu vreau sa spun “asa e viata”. Vreau sa spun: in viata sint citeva intrebari importante (despre dragoste, viata, moarte, Dumnezeu) si fiecare trebuie sa raspunda singur.
Povesteste-mi despre ce e cartea pe care ai lansat-o in paralel cu un album al trupei Moonspell, The Antidote.
Am ascultat genul lor de muzica de cind eram pusti si am admirat dintotdeauna ce-au facut. Am inceput sa discutam, sa schimbam emailuri si ne-am dat seama ca aveam idei asemanatoare despre foarte multe lucruri. Avem viziuni artistice asemanatoare, chiar daca eu scriu carti, iar ei cinta heavy metal. Asa am ajuns sa avem un proiect comun: o carte si un CD despre acelasi lucru.
Despre ce?
Sint amindoua despre frica si sint mai multe perspective: frica nu e mereu ceva rau, cind ti-e frica, te pregatesti practic sa te aperi de un pericol, dar tot frica poate sa te blocheze definitiv, sa nu te lase sa faci nimic. Am incercat sa facem totul simetric: partile cartii sint in aceeasi ordine ca si cintecele de pe CD, au aceleasi titluri, au ritmuri asemanatoare, fiecare parte incearca sa pastreze ceva din cintecul care-i corespunde. Tema, chiar forma sint pe cit posibil aceleasi: daca melodia are parti alerte, la fel se intimpla si cu proza. Sigur, pot fi ascultate/citite separat.
Sint povestiri sau capitole dintr-un micro-roman?
Poti sa le citesti si ca povestiri, dar sint legate intre ele. Sint chiar doua capitole in care narator e Frica. E mai greu sa-ti imaginezi, dar s-a putut! (Ride)
Colaborarea cu Moonspell te-a facut mai cunoscut, ti-a adus cititori noi? Ma gindesc la fani de-ai lor care poate nu te stiau inainte.
De fapt, e cartea care s-a vindut cel mai prost! Dar oricum nu ne-am apucat sa scoatem cartea si albumul pentru bani. E foarte interesant sa confrunti oamenii cu propriile prejudecati: nu numai legate de heavy metal, ci si de literatura. Pentru fiecare in parte, sint extrem de multe prejudecati. Pentru cei mai multi, muzica heavy metal inseamna indivizi cu parul lung care se strimba, arata ca veniti din iad si fac mult zgomot. Dar pentru o categorie la fel de mare, oamenii care citesc sint un grup de plicticosi cu barbi si de ochelaristi cu lentile gen funduri de sifoane. Macar pentru citiva am putut sa demonstram contrariul. Dupa experimentul asta, de fiecare data cind am vreo lectura publica in Portugalia, in sala e de fiecare data un grup mai intunecat, al metalistilor. Am si facut tot felul de timpenii in genul asta, dar cind ma gindesc, imi pare bine. Am citit, de exemplu, in concerte de heavy metal: 5.000 de oameni in fata mea asteptind un show heavy-metal si 20 de minute in care sa citesc cu trupa pe scena. A fost genul de performance in care muzicienii lucreaza cu tine si textul e urmarit si completat cu muzica, intr-un anume ritm. Era o intreaga regie, cu costume si tot ce trebuie: ei cintau, apoi incepeam eu sa citesc, apoi intra un singur instrument si asa mai departe.
Ai incercat sa faci genul asta de performance si cu altcineva, sau numai cu Moonspell?
Doar cu ei, si acum am mult de lucru, putin timp si nu pot sa ma gindesc la ceva nou.
Scrii in fiecare zi?
Doar cind nu calatoresc, ca acum. Dar in rest, zilnic, mai ales daca scriu la ceva mai consistent, un roman sau o piesa de teatru. Trebuie sa o fac zilnic ca sa nu-mi pierd energia, ideile, dispozitia. Dar ma voi intoarce aici sa scriu o vreme la noul roman. Deja e totul aranjat, ma si mir ca am reusit in asa de scurt timp, dar e sigur, ma voi intoarce la sfirsitul lui decembrie.
De unde impulsul asta sa scrii aici, in Bucuresti?
Mi-a venit in primul moment cind am ajuns aici. Si cu o saptamina in urma fusesem in Canada, inainte in Uruguay, iar saptamina viitoare sint in Brazilia. Dar e stabilit, nu doar ma gindesc ca mi-ar placea sau c-ar fi o idee buna. Mi-a placut aici, abia astept ziua cind o sa ma intorc. Nici n-am plecat inca si vreau sa ma intorc.
Ce-o sa scrii?
Scriu la romanul asta, care e foarte ambitios, e al patrulea roman al meu si se va numi Carte. Nu e Cartea, ci Carte! Am dezvaluit abia de curind titlul pentru ca e, intr-adevar, unul ambitios, dar justificat de roman. E o poveste care incepe in anii ‘40, ajunge pina in prezent si descrie viata citorva personaje care au emigrat din Portugalia catre Franta. A fost un val urias de emigrari, al doilea ca amploare, in a doua parte a secolului XX, dupa emigrarea italienilor in SUA: 6 milioane de oameni, ceea ce e enorm daca te gindesti ca Portugalia are 10 milioane de locuitori. Parintii mei au emigrat, eu m-am nascut in Portugalia, dupa ce s-au intors, dar am auzit mereu povesti despre perioada aia, despre Franta si despre cit de minunat era in Franta, comparativ cu Portugalia, pe care o lasasera in urma. Acum, daca stau bine sa ma gindesc, e cumva asemanator cu ce s-a intimplat si aici, dupa ce granitele au fost deschise si oamenii priveau la Occident ca la un loc cu totul special. Am visat mereu la Franta, ascultind ce-mi povesteau parintii mei si subiectul asta ma fascineaza. Plus ca se intimpla acelasi lucru in continuare: nu spun ca migreaza portughezii in Franta, ci africanii in Europa, oameni de peste tot pornind in toate partile lumii, cu acelasi vis si cu aceleasi asteptari. Uneori, si cu foarte mult curaj, pentru ca nu e deloc usor sa lasi totul in urma si sa te stabilesti intr-un loc strain, despre care nu stii nimic. Sigur ca pentru mine e mult mai usor sa vin la Bucuresti decit pentru majoritatea oamenilor sa ajunga la Paris. Dar cel putin o sa stau o vreme intr-o tara a carei limba nu o inteleg decit partial si nu o cunosc prea bine. Am fost surprins sa aflu ca exista aici oameni care mi-au citit deja din cartile care inca nu s-au tradus, si mi-ar placea foarte mult sa apara in romana Cimitirul pianelor (in curs de aparitie la Editura Polirom – n.r.). E mai aproape de ce scriu eu acum, si sint foarte mindru de cartea asta. Nici o privire e un pic naiva in anumite aspecte, dar e inca extrem de importanta pentru mine. Si mare parte din lucrurile de acolo sint legate de viata mea, de autobiografia mea. Acel sat e satul meu, satul in care am trait pina la 18 ani, acele locuri au existat pentru mine, Muntele Maslinelor din carte a existat, nu sub acel nume, dar a existat. Ei, n-avem siamezi si uriasi, sau Divolul, dar restul…
Cum e sa stii ca deja exista un premiu literar care-ti poarta numele?
Oamenii care au infiintat acest premiu sint din oraselul in care m-am nascut. Stiu ca au facut-o cu intentii bune si chiar daca sint constient ca poate parea arogant din partea mea sa accept ceva de genul asta, am facut-o pentru ca e pentru scriitorii sub 25 de ani, adica pentru oameni aflati la virsta la care trebuie sprijiniti. Premiile astea pe care scriitorii le primesc cu citeva luni inainte sa moara sint o pierdere de vreme pentru toata lumea. Cred ca oamenii trebuie sprijiniti si ajutati atunci cind au nevoie. Premiul asta consta in publicarea cartilor acestor scriitori tineri si rostul lui e sa-i ajute sa fie cunoscuti, sa-i promoveze putin. Cum si eu am scris si am fost publicat chiar cind eram foarte tinar, cred ca are sens.
“Sint foarte multi scriitori cu care nu vreau sa ma intilnesc”
In ce mod ti-a schimbat tie viata Premiul Jose Saramago?
Dupa ce am primit acest premiu, mult mai multi oameni s-au interesat de literatura mea. Si inainte sa-l cistig avusesem parte de recenzii bune si cartea se vinduse in citeva mii de exemplare. Dupa premiu insa, vinzarile au crescut nebuneste. N-am mai avut de atunci nevoie sa-mi iau o slujba si am putut sa-mi dedic tot timpul scriind. Ma simt binecuvintat!
Cum te-ai inteles cu Saramago?
Am vorbit de multe ori cu el, tinem legatura si de multe ori am avut dispute. A fost extrem de flatant pentru mine sa fiu in preajma lui. E un scriitor de la care inveti foarte mult, ca cititor, si niciodata nu mi-as fi imaginat ca voi ajunge sa discut. Dar multe lucruri uimitoare s-au intimplat in ultimii ani. Un alt autor cu care am avut norocul sa ma intilnesc a fost Umberto Eco. A fost ceva ce niciodata nu mi-as fi imaginat. Iar eu sint genul de om care chiar iubeste scriitorii si cartile, colectionez autografe si inteleg oamenii care vin sa ceara un autograf. Incerc sa scriu lucruri diferite fiecarui cititor care-mi cere o dedicatie, pentru ca eu insumi ma bucur sa primesc dedicatii de la autorii mei preferati. In Franta, public la aceeasi editura ca Umberto Eco si editorul meu m-a anuntat ca vom lua cina cu el. Eu mi-am inchipuit ca va fi o masa mare, cu multi oameni, ca eu voi sta intr-un capat si el in altul, dar ne-am trezit unul linga altul, si admiratia mea pentru el a fost inca si mai mare dupa aceea. Dar se poate intimpla si invers: sa fiu linga scriitori cu care nu vreau sa am de-a face. Sint foarte multi scriitori cu care nu vreau sa ma intilnesc, nu pentru ca nu mi-ar placea cartile lor, dar pentru ca ei, ca persoane, nu sint in regula. Scriitorii buni nu sint intotdeauna persoane placute, si oamenii buni nu sint, din pacate, intotdeauna scriitori talentati.
Stiu ca ai absolvit o sectie de germanistica. Ce te-a atras catre literatura germana?
Am ales sa studiez de fapt literatura germana si anglo-saxona pentru ca scriitorii mei preferati veneau de aici. Apoi am crezut ca voi preda literatura, ceea ce am si facut, timp de patru ani. Apoi am avut posibilitatea sa traiesc din scris, si asta am facut. Ma atrage foarte mult si literatura franceza, dar de fapt literatura care m-a format si de care ma simt cel mai legat e cea portugheza: poezia portugheza, romancierii, o multime de scriitori fantastici care nu sint cunoscuti dincolo de Portugalia.
Si preferatii tai?
Mereu ma gindesc la Faulkner. Am tatuat pe brat numele tinutului sau fictional, Yoknapatawpha. El m-a facut sa aduc mai multi naratori in Nici o privire, de la el am prins acest procedeu. Apoi mai e Italo Calvino, e Cortazar, e Antonio Lobo Antunes, care a avut o influenta uriasa nu numai in ce ma priveste, ci si fata de foarte multi scriitori din generatia mea. E foarte mare, a facut sa explodeze atitea cai! Inainte sa-i citesc primul roman, nu mi-as fi imaginat ca asa ceva putea sa existe, in scris. Celine e extraordinar in Calatorie la capatul noptii. Mai e un scriitor fantastic, pe care am impresia ca oamenii nu-l prea stiu in Romania, Juan Rulfo, din Mexic, un fel de stramos al realismului magic. A scris doua volume micute, un roman de 120 de pagini, Pedro paramo, si un volum de povestiri. Dar imi mai place si Raymond Carver, imi plac oameni foarte diferiti.