Mai intii trebuie sa va spun ca, in suficiente rinduri, am avut postari polemice pe blog. Mai toate au stirnit reactii, unele virulente, dar niciodata depasind limitele bunului-simt, iar asta indiferent daca am vorbit despre literatura, despre filme, despre fotbal etc. Postarea “politica” a stirnit insa cu totul alt gen de comentarii. Pe de-o parte, unele dezamagite, ale unor amici din mediul online. Pe de alta parte, o serie de atacuri, venite sub nick-name-uri. Anonime adica. Inca si azi, cind scriu acest text, “anonimii” isi continua jignirile, injuriile, deranjati definitiv si incapatinat de optiunea mea. Nu le permit publicarea pe site, injuraturile se opresc la nivelul mailului, dar “experimentul”, ii spun inca asa, era din start unul personal.
Nu v-am povestit situatia de dragul aflarii in treaba ori pentru a mai umple din spatiul acestui articol. Pur si simplu, era necesara ca introducere pentru concluzia la care cred ca am putut ajunge cu totii, prin mijloace diferite, in aceasta perioada: in Romania asta “blazata”, in care se vorbeste permanent de poporul satul de politica si politicianisme, nu exista nimic care sa consume mai multa energie, care sa aprinda mai mult spiritele, care sa creeze simpatii sau antipatii mai ferme decit… politica.
Iar acest fapt tine cumva de domeniul senzationalului. Pentru ca nu a mai existat, in ultimii 20 de ani, nici un alt domeniu care sa “ofere” mai multa minciuna, mai multa bataie de joc, mai multa ipocrizie decit politica. Ceea ce ar fi trebuit, in mod normal, daca nu sa-l indeparteze total pe om de aceasta, macar sa-l faca circumspect, sa-l faca sa apeleze mai mult la ratiune. Am sperat de multa vreme ca votul sa nu mai fie visceral, ci rational. Or, asta nu se prea intimpla. In perioadele electorale, senzatia mea e ca innebunim. Ii urim din tot sufletul pe contracandidatii “alesului” nostru, pe simpatizantii acestuia, ii iubim fierbinte, apoi, pe cei in care investim incredere, de parca am avea toate motivele, cu justificari in istoria recenta, pentru a face asta. De parca n-am constatat altfel, in perioadele neelectorale, ca sintem sastisiti de vorbaria lor goala, de absurdul promisiunilor lor. In campanie, uitam asta. Ne infierbintam, urim si iubim.
Sigur, nu generalizez. Sint multi oameni care nu mai au incredere, care s-au autoexclus din jocul politic, refuzind pina si votul. Sint destui altii care merg totusi la vot, insa doar impinsi de-un soi de speranta ca, macar de data asta, se va intimpla ceva – dar fara a-si face mari iluzii. Vorbesc totusi de-o masa importanta din rindurile romanilor cu drept de vot. Adica de citeva sute de mii ori chiar de milioane. Citeva sute de mii ori chiar milioane de oameni care devin, brusc, soldati intr-o armata sau alta: infierbintati, aproape irationali, urindu-si dusmanii, adica pe cei din tabara politica adversa.
Or, e fascinant cum reusesc politicienii doar din vorbe (mai mult: doar din aceleasi vorbe cu care ne-au intoxicat permanent in ultimii 20 de ani) sa seduca pina la patima orbeasca o asemenea multime. Privind din perspectiva asta, devin mai intii evidente limitele democratiei. Apoi, devine de inteles dispretul suveran al politicienilor, tocmai al lor, fata de masele proprii de manevra. Identificind slabiciunile unei consistente parti a electoratului, dispretuindu-le totodata, dar folosindu-se de ele, politicienii imi par acum tot mai greu de acuzat. Discursurile lor goale, ridicole pentru cei care le trec prin filtrul ratiunii, sint, practic, exact ceea ce asteapta o consistenta majoritate din rindurile celor care voteaza. Pentru ca romanii, acei romani despre care am vorbit, cauta cu disperare sa se regaseasca intr-o iluzie. Livrarea de iluzii – asta e singura preocupare a unui politician in societatea actuala si ar trebui sa fie o lectie de baza a politologiei.
Cit ne mai urim intre noi? Culmea e ca nu mai mult de ceea ce s-ar putea numi preajma alegerilor. Doua-trei luni inainte, doua-trei luni dupa. Iar apoi, scuturati de patima, vom constata ca nu s-a schimbat nimic, nu s-a ajuns la nimic, nu traim mai bine. Si, in loc sa ne mai traim patima, ne traim patimile. Pentru o buna perioada de timp, adica pina la urmatoarele alegeri. Iar atunci, brusc, ne loveste amnezia si incepem. Incepem sa iubim sau sa urim. Intram, altfel spus, in ceea ce am numit, in titlul acestui articol, transa electorala…