1. Violul in public al limbii romane. Organizatiile in cauza l-au acuzat pe presedintele Basescu de “prefraudarea alegerilor”. Oricit de bogata si flexibila ar fi limba romana, ea se rupe zgomotos cind nu stii s-o folosesti cu masura. Sint nespus de curios sa aflu daca, dupa alegeri, vom auzi si verbul “a postfrauda” sau, de ce nu, chiar si “a megafrauda”. N-ar fi pacat sa nu se intimple asa, atit timp cit te poti exprima oricum si oricit fara sa doara pe nimeni?
2. Activismul electronic. Da, electronic, pentru ca despre unele ONG-uri si actiunile lor afli doar de la televizor. Intocmai ca politicienii, acesti activisti se desfasoara pe sticla, acolo unde isi gasesc vocatii nebanuite, puteri ascunse si idei geniale. Mi-as dori ca asociatiile in cauza sa se faca simtite si pe strada, si in autobuz, si, in general, oriunde altundeva unde lucrurile “se fac”, nu “se discuta” sau “se supun dezbaterii”.
3. Activismul ciclic. O data la patru-cinci ani, iti amintesti ca exista niste organizatii care supravegheaza bunul mers al societatii. Intre doua momente de maxim interes pentru natiune, cum ar fi alegerile prezidentiale sau parlamentare, despre asociatiile respective nu auzi aproape nimic. Nu va suna cunoscut? Despre citi politicieni afli ca au facut ceva si intre doua tururi de alegeri?
4. Perfecta necunoastere a publicului-tinta si lipsa de abilitate in livrarea mesajului. Sintem o tara de fanatici si atunci cind vorbim despre politica, si cind discutiile sint legate de fotbal sau de religie. Cind patru ONG-uri ies in grup sa-l acuze pe presedinte de “prefraudare”, senzatia fanaticului sustinator al lui Traian Basescu e ca toti s-au aliat impotriva sa. Si ca “trebuie el, domle, sa ii deranjeze cu ceva, de au sarit acuma toti pe el!”. Am auzit replica asta de nenumarate ori in ultima perioada si ea, oricit de incorecta logic ar fi, spune un lucru simplu: victimizarea unui personaj public este cea mai solida caramida din soclul sau.