Acum vad ca n-am suflat nimic in “Supliment” despre toate astea. Am sarit direct la Venetia, toamna, ca-n filmele triste, ca-n Proust, cu oarece melancolie. Per ansamblu insa, tonul nu-i prabusit, iar steagul rubricii despre bucuriile mici, tinut sus cu vigoare. Dar in 01.11.09? Iata agenda. Dum. Scriu la amazon. Prinz. Cu Ungu la G. Chifu accid., spit., e zdrob. dar ok. Barb. in coma. Mars P-ta 700. Coron., lumin., flori, morm. ingrij. 50 lei, EROII REV. toti flori si lumin. Extraord! La Mono. Taxi ac. Incep. fris. F.rau. Adica.
Dupa ce compun un paragraf cam bleg despre niste spadasine din Franta si dupa ce prinzesc cu mama, ma intilnesc cu C. Ungureanu si mergem sa-l vizitam pe Chifu. Gabriel a avut un accident groaznic de masina in Ungaria, iar de zece zile e la Timisoara, la Casa Austria, cu bazinul si coastele zdrobite. Ne facem curaj pentru intilnire. Surpriza! Vegheat de sotie, Gabriel e vioi, bine dispus, cu pofta de vorba. Spune ca a fost experienta vietii lui, ca putea fi sfirsitul, ca suferinta celor din jur l-a invatat enorm, ca e alt om, ca va scrie despre toate astea. In timp ce el povesteste, barbatul de alaturi, un cioban din Alba pus pe aparate, geme, hiriie, horcaie. Lui CU i se face rau, tisneste pe coridor si in citeva clipe o luam la trap. Cumpar din piata o coronita de brad cu imortele, sa fiu in rind cu lumea, un snop de luminari si zeci de crizanteme.
Pun coronita si o luminare la tata, discut cu domnul Gicu, groparul, despre fetele noastre, despre nepotii lui, despre cum ar fi bine sa ma extind cu mormintul, sa ma asigur ca o sa am loc, fiindca timpul trece, nu sta, vorbim firesc, ca si cum as vrea sa inchiriez o garsoniera, facem un plan, cotizez pentru amenajare si ma indrept spre parcela eroilor de la Revolutie. Pentru ca in ceilalti ani la multe morminte de-acolo n-am vazut nici o floare, nici o luminare, de data asta mi-am zis sa completez ce-o fi de completat, macar sa nu se simta ca dupa 20 de ani praful s-a ales de amintirea disparutilor din decembrie. Surpriza mare si inima gata sa tisneasca din piept, intr-un valmasag de bucurie, durere, mila, speranta: pe micile monumente (pe absolut toate!) e cite un trandafir, plus crizanteme, plus luminari. Doamne, imi zic, nu-i totul pierdut, n-a fost totul degeaba. Pun sapte luminari la mortii din ‘89 pe care i-am cunoscut, iar buchetul i-l duc lui Mono, Ion Monoran, poetul revolutionar, cum iesi din cimitir, pe dreapta. Ma uit inca o data inapoi si vad ca printr-o sita cum mii de luminari pilpiie, in timp ce seara si o usoara ceata se lasa peste noi toti.
Acasa, frisoane. Ma vir in pat, trag plapuma peste cap si ma gindesc mult la ce-am citit in Cartea soaptelor (Album) despre mortii cei vechi si despre mortii cei noi: ca nu sintem obisnuiti cu mortii cei noi, pentru ca ei au murit de fapt in locul nostru si acum povestesc despre ceea ce noi sintem. “Inca nu ne-am impacat cu mortii cei noi.” Oare de ce?