Ei (si Camil Petrescu in primul rind) nu “redau” viata, nu aduc cele intimplate, tale quale, in interiorul fictiunii. Ci se folosesc de toata abilitatea lor compozitionala, de cele mai rafinate procedee si tehnici narative, pentru a da iluzia autenticitatii. Isi construiesc atent scenele, sparg unitatea de perspectiva din romanul traditional si multiplica experientele, vocile, unghiurile.
Camil Petrescu impinge si mai departe, in Patul lui Procust, reforma epica initiata in Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de razboi. Deja, acolo, lucrurile nu mai erau vazute si prezentate de un narator omniscient si impersonal, ci privite si traite din perspectiva unuia dintre personaje, Stefan Gheorghidiu. Acum, nu o singura subiectivitate modeleaza romanul, ci mai multe (doamna T., Fred Vasilescu, Ladima, Emilia), ciocnindu-se si completindu-se, cautindu-se si despartindu-se.
Dupa scrisorile doamnei T., care deschid romanul, vine rindul lui Fred Vasilescu sa intre in scena, “intr-o dupa-amiaza de august”, calduroasa si lesioasa. In patul Emiliei Rachitaru, oscilind intre atractia fizica pentru mediocra actrita si plictiseala pe care tot ea i-o provoaca, Fred citeste, cu o curiozitate tot mai indurerata, alte scrisori, trimise de Ladima acestei iubite-cocote. Si dupa-amiaza de august se dilata halucinant, joycian, cu nucleul de tensiune si suferinta care este experienta lui Ladima.
Iar autorul propriu-zis supervizeaza aceste tragice jocuri ale intilnirii si intimplarii, luind cuvintul in subsolul paginilor si aducind, metatextual si autoreferential, propriile precizari si explicatii. Dupa epilogul I, apartinindu-i lui Fred, cel de-al doilea este chiar “povestit de autor”. Din nou, el asteapta ca personajele sale sa-si puna pe hirtie experientele. Caietele innegrite de Fred ii parvin pina la urma. La timp, cinic vorbind; a doua zi, sportsman-ul atit de frumos si pe dinauntru, nu numai ca infatisare fizica, moare intr-un accident de avion. Caietele sale vor ajunge la doamna T., femeia care l-a iubit atit, iar cititorul va ramine cu finalul suspendat, cu “taina lui Fred Vasilescu”, necunoscuta abil introdusa in ecuatie de autor.
Prozatorul, pe o alta cale decit cea urmata in romanul realist-obiectiv, reuseste sa dea asadar o senzatie aproape fizica a palpitului existentei. Prinse in capcana realului, personajele lui lupta pentru a-si crea o zona de protectie individuala, un spatiu interior purificator. E o diferenta vizibila intre felul cum apar in lume si esenta lor profunda; astfel ca si doamna T., si Fred Vasilescu, si Ladima cistiga mult prin devoalarea universului launtric – in timp ce Emilia, papusa de portelan goala pe dinauntru, pierde.
Logica eroilor si a romanului sta in psihologie: un dosar pe care Camil Petrescu stie sa-l (intre)deschida fascinant, inchizindu-l exact la momentul potrivit pentru a pastra un rest de ambiguitate.