Emil Brumaru: Turnul pare pustiu! (cel din fotografie) Asa si trebuie, e un fel de a te ascunde, chiar sub nasul indiscretiilor cotidiene, de frecusurile inerente ale vietii “adevarate”… Geamul e spart anume ca sa creeze senzatia de incapere nelocuita. Dar daca incerci sa ajungi sus, prin usa scorojita ce se balabaneste in vint, cu broasca ruginita de veacuri, pe niste trepte in melc, care scirtiie sau se infunda sub talpi in putregaiuri moi, ai uluirea sa gasesti un interior captusit cu carti pe cei patru pereti, o masa cu un scaun de lemn si o pernuta comoda potrivita deasupra. Aerul e proaspat, primenit cu grija, florile din paharul cu sticla groasa de pe masa sint desfacute lacom, fereastra aparent lasata vraiste are o plasa subtire deasa… Aici locuieste de-o vreme, ferit de larme si certuri fara sens, aici isi duce “viata de hirtie” un om destul de normal, scriitorul! El scrie scrisori, scrisori, scrisori…
V.D.N.: Ati mobilat turnul… Multumesc cu o raza de lumina inclinata, aproape de apus. Citesc, si sint absolut fermecata, Sufletul nu cunoaste distantele, de Pia Pillat – Pagini de corespondenta cu familia Pillat. Si-mi vine, apropo de alte celebre scrisori, sa tip, sa tip de incintare. Va invit, la umbra turnului cu pereti tapetati de carti, la pagina 118, cind Dinu Pillat ii scrie Piei: “Pina acum, tu ai optat mereu pentru viata in sine, pentru trairea ei absoluta, ca o aventura mai pasionanta decit oricare alta. Ai renuntat totdeauna la scris pentru ca viata te coplesea, iar tu te lasai coplesita de ea…”. Si mai apoi, la pagina 120, cind Pia ii raspunde: “Ce dragut esti ca ma incurajezi sa scriu. Poate ca odata, cind… (…) Poate ai dreptate, viata m-a pasionat prea mult, si oamenii din ea, si n-am gasit niciodata timpul necesar unui efort creator constant, care absoarbe totul si exclude orice”. E dureros de frumoasa cartea asta. Cind Nelli ii scrie Piei ca-i este recunoscatoare pentru scrisori, eu sint Nelli.
E.B.: Pina ma apuc sa citesc si eu cartea despre care vorbesti, sa mai “mobilez” putin turnul! S-ar cadea sa fie pe undeva si un primus pe care sa se poata face cafea cind doresti. Poate o canapea ingusta, odihnitoare, de intins dupa ce te cocosezi deasupra mesei de scris, un loc propice lecturilor ce intersecteaza perioadele de lucru, lecturi dindu-ti pofta sa revii din nou la masa, cu frazele zbirniind ca un stup dupa-amiaza, cuvinte inchise deocamdata in tine, eliberate cu bucurie, abia asteptind sa umple cu harnicia lor colile albe, uscate, stivuite grijuliu pina-n tavanul c-un geam mic de sticla albastra prin care se uita cerul la noi, oamenii sirguinciosi… Nu ar trebui sa lipseasca nici motanul vesnic somnolent sau, dimpotriva, atent la orice miscare facuta cu mina, citeodata cautind sa-ti dea cu laboanta peste degetele febrile. Turnul e vechi, nu sint robinete, apa se aduce o data pe zi, cu galeata, strabatind, ca sa ajungi la fintina, o gradina doldora de legume coapte, lucioase… In plasa deasa de la geam, parca montata de un bijutier caruia-i plac miniaturile monstruoase, o ragace cafenie cu cangile clestilor prinse in ochiurile dese. Cam atit deocamdata! Sau sa mai adaug? Un dulapior ermetic inchis, al carui cifru din lacata nu-l cunoaste nimeni? Doldora de manuscrise din adolescenta, din tinerete? A le descifra inseamna a avea inspiratie, textele par ilizibile… Surpriza o da o sopirla cu coronita de smaragd, vioaie, ce tisneste dintre filele calde si iti lasa, daca pui degetul pe dinsa, coada cu solzi fini drept suvenir de dragoste princiara. Fiindca e sopirla Regina a Turnului!