Remarca “n-a dat cu sapa” m-a trimis la un aspect ce, aparent, separa bluesul lui Robert Cray de al predecesorilor. Cineva observa ca muzica lui Cray nu se mai nutreste din radacinile rurale, din care a crescut o mare parte a bluesului, asa cum il stim ca gen distinct si robust. Eleganta stilului sau chitaristic n-are prea multe in comun cu felul rugos si oarecum brutal de-a cinta, specific lui Muddy Waters, Howlin’ Wolf sau chiar lui B.B. King. Nu mai cobor spre origini, la Charlie Patton, Son House ori Bukka White, unde expresivitatea (ca sa comit o imagine poetica) o da mireasma cruda a pamintului ce se ridica din fiecare acord al chitarei… Si-atunci, mai cinta Robert Cray blues, daca n-are nici un pic de gust de tarina? Unii chiar il suspecteaza ca pacaleste auditoriul, fiindca muzica lui nu e blues, ci un rhythm-and-soul bun pentru bogatii care isi imagineaza ca, ascultind asa ceva, stau in contact cu “poporul”, ca sa vorbesc romaneste. Vorbesc si eu sa ma aflu in treaba: mai mult decit orice, diferenta intre indivizii ce compun o societate e generata de bani. Inegalitatea exista de cind lumea. Numai politicienii prosti vor s-o ascunda, jucind roluri populiste, de oameni obisnuiti – cind e campanie electorala!
Robert Cray cinta blues totusi, macar pentru ca asta cinta cineva care se uita in jur si simte durerea, pacatul si saracia. Cum se numeste ce face, e doar o eticheta. Cu figura lui de baiat cuminte, de barbat frumos (al carui obraz pare ciuruit de varsat), cu vocea de gigolo, cu felul sau de-a ciupi corzile, de-a le mingiia diafan ca atingerea zborului de inger, Robert Cray ma ia mereu complice la compasiunea pentru subiectele abordate. Mai precis, la necazurile pe care orice artist adevarat le detecteaza in sufletul contemporanilor, dindu-le expresie si expresivitate cu functie cathartica. Citusi de putin, nu e vorba de mine, de cunoscuti sau de cineva aflat in zona preocuparilor mele. Oamenii despre care cinta Robert Cray imi sint la fel de indiferenti ca orice erou de film, roman, poveste. Interesul pentru ei s-ar limita la curiozitatea intelectuala pe care mi-o trezesc astfel de entitati. Ce legatura as putea stabili, bunaoara, intre mine si soldatul american mort in Irak, aparind o conducta petroliera despre care nu stia nimic? Dar intervine muzica, acest “ceva” inefabil, pe care nu ma straduiesc sa-l explic. Il stiti, il simtiti fiecare, particularizat. Muzica ne da sentimentul ca apartinem aceleasi lumi. Blues, rock, punk, new-wave sau rap, conteaza doar simtamintul de aderenta pe care ti-l trezeste o piesa ori alta!
Opresc aci consideratiile, fiindca tocmai ruleaza la putere medie piesa Love 2009, de pe noul album Robert Cray – This Time (Vanguard). Torn in pahar o tescovina rasfiarta, nu adaug gheata, ca nu sint la club, scot niste gogosari murati, cu gust de gradina olteneasca, si…
E nevoie de continuare?