Ar trebui sa te uiti la lucruri cu mai multa atentie”, totul e oricum trivial (deci si viciile), iar la partea stilistica, solutia pare ea insasi banala – “cauta si vei afla”. Flaubert nu se opreste aici si simte nevoie sa-l previna pe Maupassant ca-si pierde vremea aiurea in loc sa scrie: “Trebuie – pricepi, tinarul meu prieten? – trebuie sa lucrezi mai mult decit o faci. Am impresia ca esti cam pierde-vara. Prea multe cocote! Prea mult vislit! Prea multa agitatie! O persoana civilizata are nevoie de mult mai putina miscare decit pretind doctorii. Te-ai nascut ca sa fii poet: fii unul. Orice altceva e fara rost – incepind cu placerile si sanatatea ta. (…) In concluzie, dragul meu Guy, trebuie sa te feresti de melancolie: e un viciu”.
Ultima fraza e la fel de rasunatoare ca o scrisoare pe care Barnes nu o mai citeaza (pentru ca nu-l intereseaza in articolul despre care vorbim), trimisa de Flaubert la data de 6 martie 1855 (pentru contabilii visatori, cu 23 de ani inainte de vara de mai sus) doamnei Louise Colet, pe care scriitorul o iubise in felul lui: “Doamna, am aflat ca v-ati dat osteneala sa ma cautati aseara ieri pe inserate, de trei ori la rind. Eu nu eram. Si de teama sa nu va faceti de risul lumii, dat fiind ca o asemenea persistenta din partea dvs. ar putea sa ma faca si pe mine tot atit de persistent, aleasa mea educatie ma obliga sa va previn: n-am sa fiu niciodata. Am onoarea sa va salut, G.F., marti dimineata”.
Asta a fost ultima scrisoare trimisa dnei. Colet. Nu stim daca onoarea a impiedicat-o sa-l mai caute, dar pe noi sigur n-o sa ne impiedice sa fim melancolici. Scuza e dubla: sfirsitul de toamna arata aici altfel decit cel din Croisset-ul de secol XIX, si oricum nu ne pregatim sa scriem vreo Doamna Bovary. Pina la urma, singurul lucru care ne ramine e tocmai melancolia.