Filmul lui Ang Lee (Brokeback Mountain, Tigru si dragon, Ratiune si simtire) nu este un film de autor si nu pretinde ca defriseaza zone salbatice din cinema, dar e o mostra de cinema curat si ingrijit, fara sa fie apretat si fara sa urmeze totusi orizontul de asteptare al spectatorului. Pentru americani (care oricum au crescut/trait cu legenda Woodstock, deci le-o fi ajuns si lor), poate fi enervant un film despre cel mai celebru concert-maraton din istorie in care sa nu vezi o sosie a lui Hendrix nici macar din spate si in care sa nu auzi nici o frintura de melodie cunoscuta. Mie acest lucru mi se pare foarte ingenios.
Recrearea istoriei
Filmul e inspirat din cartea Taking Woodstock: A True Story of a Riot, a Concert, and a Life, scrisa de Elliott Tiber si Tom Monte, in care Elliott Tiber rememoreaza imprejurarile in care, ca fiu al proprietarilor motelului El Monaco din White Lake, statul New York, a adus festivalul in, pardon de expresie, locatia unde s-a desfasurat pina la urma. Filmul recreeaza istoria si duce in paralel organizarea festivalului (excelent redata de Ang Lee, cu mare consum organizatoric) cu destinul protagonistului (interpretat de Demetri Martin, daca stiti videoclipul la melodia lui Travis, Selfish Jean), dar cele doua drumuri se desprind cind incepe festivalul. Astfel, spectatorul e obligat ca in loc sa stea cu gloata si sa danseze cu flori in par, sa-l urmeze pe Elliott in incercarea de a rezolva probleme puse si de organizare, si de relatia cu parintii rupti de realitate, si, mai ales, sa-si urmeze propriul proces de emancipare. In singura sa tentativa de a ajunge la locul festivalului, eroul e oprit de un cuplu de hippioti in a caror rulota experimenteaza ce trebuie experimentat pentru a justifica cel mai psihedelic moment al filmului. Acela e inceputul desprinderii tinarului de familie si de un mod de viata, iar filmul trateaza mai mult despre asta decit despre momentul istoric in sine.
Taking Woodstock nu are nimic facut, nu e kitsch, zgomotos sau plictisitor si se termina asa cum incepe – fara hopuri. Are multe momente comice, multumita mai ales lui Liev Schreiber, mult mai haios in rolul de travestit decit e Imelda Staunton in cel al mamei carpanoase (desi aceasta are o scena antologica, o s-o descoperiti singuri). Poate ca nu e genul de film pe care sa vrei sa-l tot revezi, dar daca ai face-o, ai face-o mai ales pentru imaginea lui Eric Gaultier.