Cititorul (mai ales cel mai vulnerabil dintre cititori, cel specializat, criticul) se pune instinctiv in garda. El va constata anvergura lectorului, fara a mai percepe noutatea scriitorului. Si totusi, poetul este unul de o neobisnuita densitate.
Vancu se recunoaste singur drept unul dintre douamiistii biografisti, predispusi a-si povesti viata greu incercata, precum T.S. Khasis, Dan Sociu si Vasile Leac. Pentru acestia, poezia devine poveste, iar eul este un personaj obligat sa-si spuna istoria vietii pe de rost, incercind sa se inteleaga mai bine pe sine. Un narcisism fundamental caracterizeaza poezia autobiografista, unul mai mult sau mai putin mascat, mai hard sau mai soft, scuzat prin mizerabilismul asumat, prin poza insului distrus de alcool, dar parca mai mult de destin. Poetul isi exteriorizeaza cele mai intime gesturi, indiferent la aparenta lor indecenta, convins ca acestea il exprima complet. Personajul poeziei biografiste isi este siesi o enigma, povestindu-se cu o pasiune detectivistica, incercind sa se explice, convins ca in spatele gesturilor sale celor mai aleatorii sta altceva, poate chiar Altcineva. Fiecare biografist este, cumva, un mistic care, scrutindu-se pe sine, pindeste sa vada degetul de lumina al zeului.
Radu Vancu este unul dintre cei mai potoliti si introvertiti biografisti, dar si cel mai filosof dintre ei. Poet ocazional (in sens goetheean, fireste!), dedicind versuri sotiei si, mai recent, fiului nou-nascut, el nu scrie o poezie impotriva lumii, gesticulatorie, violenta, eventual obscena ca o rugaciune intoarsa pe dos. In volumul din 2006, Vancu a gasit de cuviinta sa-si defineasca scrisul drept „Biographia litteraria“, ca indicatie ca nu intelege sa-si deosebeasca poezia de „viata“ si nici biografia de lumea sensurilor inchise in carti. Si intr-adevar, poezia sa manifesta, si in volumul recent aparut, un efort constant de semnificare a lumii, refuza absurdul si face un spectacol din multitudinea posibilitatilor in care trivialul poate fi interpretat livresc: „O musculita de otet sta nemiscata de citeva minute/ linga pahar, asteptind-o probabil/ pe cea prinsa sub fundul paharului./ Am baut toata noaptea ca sa poata doua drosophile/ sa faca pe Tristan si Isolda“.
Alcoolul, o prezenta nelinistitoare
Poemele din Monstrul fericit spun o poveste: aceea a seductiei alcoolului si a despartirii de el. Povestea pare a fi foarte burgheza si, intr-adevar, autorul o spune printre ochiri poznase si penitente spasit-amuzate din partea fostului adept al „surorii Bauturica“. El se distreaza sa proiecteze pe fundalul serilor alcoolice si al diminetilor de mahmureala mari mituri literare, precum cel al lui Tristan si al Isoldei de mai sus, citind un inventat „argument erotologic“ pentru existenta lui Dumnezeu sau convocindu-l pe Toma din Aquino pentru a da greutate petrecerilor bahice in care paharul de vodca este un „iad lichid de 40 de grade“ care scalda fiinta in „integritas, consonantia, claritas“. Ecoul livresc imblinzeste disperarile, da o conotatie pacifica, autoironica extazelor periculoase proiectate de alcool.
Cu toate acestea, alcoolul ramine, pentru o mare parte a volumului, o prezenta nelinistitoare. Nu trebuie sa credem ca, odata depasit cercul de vraja al vodcii, aceasta devine cu totul ineficienta. Multe poeme descriu cu infrigurate precautii efectul magnetic al „olimpiadei etilice“, cu valurile de endorfina si cu linistea de vata pe care-o trage dupa sine. O gravitate inspaimintata insoteste comentariile asupra drumului lichidului prin trup: „Corpul doarme dus,/ dar ficatul e aproape incandescent,/ gheenele lui lichefiaza & dezintegreaza/ & purifica toate in focul vesnic“. Bautura produce un ingrijorator sacrament, o liturghie neagra, ce nu va ramine lipsita de urmari.
Iubirea, severa si vertiginoasa
Insa daca demonia reala a alcoolului este, cu timpul, imblinzita si eliminata din peisaj, alti demoni trec prin fundal nestingheriti. Nu e deloc deplasat sa consideram ca iubirea, chiar o iubire conjugala, deloc tristanica, precum aceea dintre Radu si Cami din carte, apare severa si vertiginoasa, inrudita cum este ea cu alcoolul: „Dragostea noastra-i un alcoolic batrin:/ efuziune & tifna./ Extaz & depresie./ Cainta & dipsomanie./ Dependenta absoluta“. In figurarea iubirii, poezia lui Vancu se foloseste de deprinderi vizionare pe care alcoolul, odata izgonit, nu le mai poate convoca. Prezent inca de la primul volum al poetului, Epistole pentru Camelia, din 2002, vizionarismul se desfasoara acum din plin: „Scincetul ei pune in miscare masinile/ care zguduie cu zgomot rau strada,/ scincetul ei isi propaga razele X prin aer si face vizibile/ in corpul transparent tumorile brune“.
Dar tot pulsiunea vizionara incurajeaza si demonul sa iasa la lumina. Cuplul amantilor este vegheat noaptea de „un zeu timpitel“, usor kitsch, „zeul indic“ (foarte dese sint citatele eminesciene!). Ziua insa, acelasi cuplu este pindit din umbra de o prezenta feroce, nenumita: „cineva ne priveste incordat de dupa perdelele din margele colorate/ din care e facut acum aerul, cu ochii mijiti plini/ de ura & dementa & pofta de distrugere“. Noaptea, pe strada, aceeasi prezenta, potopita de alcool („Zdrente pe dinauntru, te agati cu groaza si cutremurare“), urmareste ca un obsedat sexual momentele de pace conjugala, cautind sa le distruga: „Si, sprijinit de gard ca sa-mi trag sufletul, il vad venind pe Vancu, agatat de Camelia ca o molie de lina ei australiana – frumusetea lor imi face parul maciuca si ne privim in ochi cu ura s…t. Si, desi trec prin mine, pierzindu-se in noaptea de celuloid zgiriat, frumusetea lor si puterea mea nu s-au ciocnit cu adevarat. Ramin asteptindu-le, ca moartea-n tainita, intoarcerea“. Multe sint, intr-adevar, textele in care cel care vorbeste nu mai este Radu, pocaindu-se pentru excese si rautati, ci altcineva, o constiinta rea, o „straina gura“. Aceasta prezenta maligna, amenintatoare, face ca intreaga poveste biografista sa se incarce cu un puternic fior, datorita caruia istoria personala nu mai e una pur si simplu burgheza. Vesela autoironie se dovedeste un val de pudoare aruncat asupra unor prea dureroase adincuri. Ne aflam, de fapt, in plin basm, dupa cum arata aluzia la Tinerete fara batrinete din poemul anterior citat. Un basm serios, insa, si chiar grav.
Un volum remarcabil
Subtextul intru totul biografic al povestii (bine a observat Paul Cernat intertextul wildian din titlul volumului: Monstrul fericit este inversul Printului fericit) este dezvaluit in apologul confesiv din final. Acolo, in douazeci de pagini de excelenta proza, se poate citi o relatare a unor dureroase experiente, rascumparate de trairea livresca a experientei alcoolului. Sinuciderea tatalui in urma cu mai multi ani a declansat o derealizare a lumii, un sentiment de pierdere pe care doar alcoolul il mai poate anula, uneori. Cititorul Vancu intra in scena cu patima enorma a referintelor livresti incrucisate, evocind mistica bauturii prezenta la marii scriitori si contextualizind experienta etilica intre trairile fundamentale, totul, fireste, pe fundalul unui entuziasm adolescentin nervos, stimulat artificial, ca o compensatie pentru pierderea tatalui. Alcoolul devine un personaj de studiu cultural in paginile cele mai inspirate din text, urmarit in intruparile sale caracteristice pe diferite meridiane: vodca, whisky, tuica, pastis, absint, bere, vin, rom, gin, ouzo, anis si destule altele, dar si in scrierile lui Dostoievski, Thomas Mann, Mateiu Caragiale si, desigur, in Biblie. Iar personajul acesta (negativ) este inlaturat, ca in toate basmele, in final, cu ajutorul fetei de imparat… Alaturi de suava Aubade, de elegiile amare precum Lumea noua si Viata de proximitate. Seara, de poeme lirice precum Cami-Kaze sau Legea morala, Apologul din final este o piesa de rezistenta a unui volum remarcabil, caruia nu-i stau alaturi prea multe dintre cele aparute in ultimul timp.
Radu Vancu, Monstrul fericit,
colectia „Cartier Rotonda“,
Editura Cartier, 2009